1. Urmele zeilor

Suntem singuri în Univers sau există viaţă şi pe alte planete? Dacă există fiinţe inteligente extraterestre, sunt șanse ca ele să fi ajuns şi pe planeta noastră? Acestea sunt întrebările care frământă omenirea în ultimile decenii mai mult decât oricând. În prezent, mai mult de jumătate din populaţia Terrei crede că există viaţă pe alte planete şi că suntem vizitaţi de extratereştri încă din cele mai vechi timpuri. Cu toate acestea, numărul scepticilor este încă destul de mare. Oricât de mult s-ar chinui guvernele lumii, majoritatea oamenilor de știință și liderii religioși să ne convingă de inexistența extratereștrilor, dovezile care îi contrazic sunt mult prea multe. Și toate se află chiar în fața ochilor noștri.

Deși exista de ceva timp, fenomenul OZN a luat amploare în 1947, mai exact pe 27 iunie, când americanul Kenneth Arnold a declarat că a văzut nouă „farfurii zburătoare”. Termenul a fost folosit pentru toate aparițiile aeriene inexplicabile până în 1952, când Forțele Aeriene Americane au adoptat termenul OZN, adică Obiect Zburător Neidentificat. La doar câteva zile de la declarația lui Kenneth Arnold, mai exact pe 8 iulie, fermierul Mac Brazel din Roswell, New Mexico, a raportat autorităților prăbușirea unei astfel de „farfurii” pe proprietatea sa. Imediat și-au făcut apariția câțiva soldați, care au recuperat rămășițele navei dar și cadavrele unor creaturi cenușii, de mici dimensiuni. Ziarul local din 8 iulie 1947 susținea că, la ordinul colonelului Blanchard, locotenentului Walter Haugh a declarat că Armata a recuperat resturile navei, ce au fost duse la Fort Worth. Pe 9 iulie, într-un comunicat de presă, generalul Ramey a afirmat că a fost vorba doar despre un balon meteorologic. Documentul numit Unitatea pentru Fenomene Interplanetare, care are ștampila Departamentului de Război cu data de 22 iulie 1947, susține că la Roswell au fost găsite corpuri extraterestre care arătau de parcă au fost disecate ca niște broaște.

Locotenent colonelul Philip J. Corso (care a făcut parte din statul major al generalului Mac Arthur în Coreea, apoi a fost membru al Consiliului de Securitate Naţională şi şef al Diviziei de Tehnologii Străine a Departamentului de Cercetare-Dezvoltare al Armatei Terestre a Statelor Unite) a publicat în 1997 cartea The Day After Roswell. Aici el afirma că, în 1961, generalul Arthur Trudeau i-a încredinţat un fişet secret conţinând obiecte provenite dintr-un OZN prăbuşit la Roswell. Corso a prezentat companiilor IBM, Hughes, Aircraft şi Bell Labs aceste obiecte ca fiind procurate de la sovietici. În acest mod, industria Statelor Unite ar fi realizat, începând cu anii şaizeci, microprocesoarele, armele cu laser de mare energie, antisatelit şi antirachetă, aparatură bazată pe fibre optice, binoclurile cu infraroşu, kevlarul folosit la vestele antiglonţ, etc. După spusele lui Corso, informaţiile obţinute astfel au permis americanilor să câştige războiul rece. În urma numeroaselor solicitări, Armata Statelor Unite şi C.I.A. au răspuns că „nu pot nici să confirme, nici să dezmintă” afirmaţiile din cartea lui Corso.

Pe 18 noiembrie 1952, contraamiralul Roscoe H. Hillenkoetter, fost director al C.I.A., a elaborat un document de opt pagini, clasificat „Top Secret / Majic”. Acest document,  ce servea ca o informare preliminară a noului președinte al Statelor Unite din acea perioadă, Dwight D. Eisenhower, afirma că pe 24 septembrie 1947, președintele Truman a autorizat înființarea unui grup de lucru ultrasecret, numit Majestic-12 (adesea prescurtat MJ-12 sau Majic-12), pentru a monitoriza fenomenul OZN la cel mai înalt nivel. Acest grup urma să răspundă exclusiv în fața președintelui Statelor Unite. Din grupul inițial făceau parte personalități de prim rang ale vremii:

- contraamiralul Roscoe H. Hillenkoetter, primul director al C.I.A.

- doctorul Vannevar Bush, omul de știință numărul 1 al cercetării militare.

- James V. Forrestal, secretar al Marinei și prim secretar al Apărării.

- generalul Nathan Twining, șeful serviciilor tehnice ale Forțelor Aeriene.

- generalul Hoyt S. Vandenberg, șeful Statului Major al Forțelor Aeriene.

- doctorul Detlev Bronk, fiziolog și președinte al Universităților John Hopkins și Rockefeller.

- doctorul Jerome Hunsaker, inginer de aeronautică.

- contraamiralul Sidney W. Souers, primul director al Central Intelligence Group.

- Gordon Gray, secretarul Forțelor Terestre ale Armatei.

- doctorul Donald Menzel, astronom, directorul Observatorului Universității Harvard.

- generalul Robert M. Montague, comandant la Fort Bliss (lângă White Sands) și al Centrului pentru armament special de la baza Sandia (Albuquerque).

- doctorul Lloyd V. Berkner, conducătorul unui program spațial.

Întrucât James Forrestal a demisionat în martie 1949 din cauza unei depresii nervoase iar peste două luni s-a sinucis, el a fost înlocuit de generalul Walter Bedell Smith, al doilea director al C.I.A. Documentul confirma prăbușirea unui OZN la Roswell precum și recuperarea navei alături de patru ființe umanoide.

Tot în 1952, o escadrilă formată din șase OZN-uri s-au luptat deasupra Washingtonului cu avioane de vânătoare F-93.

Într-o scrisoare trimisă pe 16 aprilie 1954 către Meade Layne, fost director al unui centru de cercetări din San Diego, Gerard Light afirma că asistase timp de două zile la baza Air Force Muroc (azi Edwards) din California la demonstrații  făcute de extratereștri, cu vehiculele lor spațiale. La demonstrații au particiat o seamă de somități politice și științifice, printre care și președintele Dwight Eisenhower. Light scria: „Am văzut cinci tipuri distincte de aparate de zbor, studiate și mânuite de oficialii noștri din Air Force, cu asistența și permisiunea Eterienilor”. Contele Clancarty, membru al Camerei Lorzilor al Marii Britanii, a declarat în anii 90 că un pilot britanic, pe care îl considera „un gentleman de maximă integritate”, i-a povestit că în februarie 1954 se afla la Palm Springs. Acolo a văzut mai mulți extratereștri coborând din navele lor spațiale, ce doreau să-și oficializeze prezența pe Terra. Președintele american Eisenhower s-a opus iar vizitatorii i-au acceptat punctul de vedere, nu înainte de a oferi câteva demonstrații aeriene, menite să sublinieze avansul lor tehnologic. După ce extratereștrii au plecat, cei prezenți au fost obligați să jure că vor păstra secretul asupra a tot ce au văzut. Doctorul Hank Krastman din Encino (California) a declarat în numărul 2 din 1993 al revistei Unexplained că, în perioada respectivă, a participat ca militar al Marinei Regale Olandeze la un program de antrenamente NATO, la baza Edwards. Pe 20 februarie 1954, într-un hangar a văzut câțiva extratereștri și navele acestora. Acolo se aflau mai multe personalități, precum președintele Dwight Eisenhower, Wernher von Braun, Albert Einstein, Victor Schauberger și Howard Hughes. Iar scriitorul francez Robert Charroux, care îl citează pe Meade Layne, este ferm convins că în 1954, la baza Muroc au aterizat extratereștri. La discuțiile cu ei au participat președintele Eisenhower, un înalt funcționar guvernamental și doi ofițeri. Unul dintre aceștia a declarat ulterior: „cei doi bărbați coborâți din navă cunoșteau bine engleza și spuneau că vin dintr-o planetă din preajma stelei Betelgeuse. Condițiile de viață de pe planeta aceea ar fi identice cu cele de pe Terra. Este tot ce vă pot spune…”.

Generalul american Douglas Mac Arthur, comandant suprem în războiul din Coreea, declara în 1955 ziarului New York Times, după trecerea sa în rezervă: „Națiunile lumii vor trebui să se unească, pentru că următorul război va fi unul interplanetar. Națiunile Pământului vor trebui într-o bună zi să facă front comun împotriva atacurilor ființelor de pe alte planete”. Iar în 1962, într-un discurs ținut în fața absolvenților academiei militare West Point, afirma că „suntem martorii conflictului final dintre rasa umană și forțe sinistre venite dintr-o altă galaxie”.

În 1959, doctorul Wernher Von Braun, părintele rachetelor V-1 și V-2, comandantul proiectului spațial al lui Hitler și mai apoi unul dintre arhitecții cheie ai NASA, declara: „ne aflăm în fața unor forțe mult mai puternice decât am crezut până acum, a căror proveniență ne este în prezent necunoscută” și „nu pot spune mai mult acum, dar suntem angajați într-un proces de contactare a acestor forțe”. Cu cinci ani în urmă, profesorul său și unul dintre părinții astronauticii, Hermann Oberth (născut la Sibiu în 1894), afirma: „OZN-urile sunt concepute și dirijate de ființe inteligente de un nivel foarte înalt. Ele nu-și au originea în sistemul nostru solar și poate nici măcar în galaxia noastră”. Iar în 1955, Oberth scria într-un articol: „nu cred că Rusia fabrică OZN-uri; dimpotrivă, cred că acestea își au originea exclusiv în afara Pământului”. Referitor la înalta tehnologie militară a germanilor în timpul celui de-al doilea război mondial, Oberth, pe atunci membru al programului ce se ocupa de rachete, a spus că au fost ajutați în acest sens de „oameni din alte lumi”. Iar în 1970, cercetătorul OZN Allen Greenfield l-a întâlnit pe Von Braun în baza aeriană Wright-Patterson, în timp ce studiau dosare declasificate. Întrebat cum de a dezvoltat atât de multă tehnologie într-un timp atât de scurt, Von Braun a recunoscut că a fost ajutat de extratereștri.

În 1972, doi producători de film independenți din Los Angeles, Alan Sandler și Robert Emenegger, au fost chemați la Pentagon, unde li s-au arătat fotografii și un film, în care apăreau ființe extraterestre cu pielea cenușie, vii și moarte. Iar la începutul anului următor au fost chemați la baza Air Force Norton din San Bernardino (California), unde s-au întâlnit cu șeful Biroului de Investigații Speciale al Forțelor Aeriene, care le-a dezvăluit că, pe 25 martie 1964, la baza militară Holloman, White Sands (New Mexico), în jurul prei 5:30, radarul a observat trei OZN-uri care se apropiau. Unul dintre ele a aterizat pe pistă, din el coborând trei umanoizi nepământeni, înalți cam de 1,55 metri, îmbrăcați cu salopete mulate și purtând niște căști ce păreau împletite cu funii. Aveau tenul cenușiu-albăstrui, ochi depărtați, cu pupile verticale, ca de pisică, și nasuri foarte mari. S-au îndreptat către o clădire a bazei, unde au avut loc discuții. Întreg evenimentul a fost filmat. Radioamatorul Terry Clarke din Alamogordo afirma că pe 30 aprilie 1964 a surprins o convorbire între un avion militar și Centrul de Control al bazei Air Force de la Holloman, White Sands. Pilotul unui B-57, care zbura într-o misiune de rutină, a strigat: „Am reperat un OZN! Are formă de ou și e alb!”. Iar peste câteva minute: „E pe sol! OZN-ul e pe sol!”.

Pe 9 aprilie 1983, jurnalista Linda Moulton Howe, la baza militară Kirtland, a văzut un document secret în care se vorbea despre OZN-uri prăbușite la Aztec, Roswell, Kingman și în nordul Mexicului, din care s-au recuperat resturi de nave și creaturi „cenușii”. Unul dintre extratereștri era viu și a fost dus în baza de la Los Alamos, unde a trăit până în 1952. Documentul afirma că pe 25 aprilie 1964, la baza militară Holloman, a avut loc o întâlnire cu extratereștrii, unde guvernul american a înapoiat câteva cadavre ale nepământenilor iar vizitatorii au dat „ceva” nespecificat la schimb.

Milton William Cooper, subofițer al Forțelor Aeriene Americane, a afirmat în 1989 că în 1972, pe când lucra la Comandamentul Flotei din Pacific, a consultat două materiale: Raportul nr. 13 al proiectelor Grudge / Blue Book și un rezumat privind operațiunea Majority (MJ-12). În Raportul 13 scria că între 1947 și 1953 ar fi avut loc 27 de prăbușiri de OZN-uri, din care s-au recuperat 41 de cadavre și 5 extratereștri vii. OZN-urile au o bază pe fața neluminată a Lunii, bază filmată de cosmonauții americani dar despre care autoritățile refuză să vorbească. În raport se găseau fotografii ale aterizării din 1964 de la baza Holloman, imagini ale extratereștrilor și ale unor autopsii. La Holloman s-a încheiat un tratat care prevedea că extratereștrii vor livra tehnologii în schimbul permisiunii de a răpi oameni în vederea unor experimente. Se mai stipula că guvernul american trebuie să reducă la minimum informațiile privind prezența extratereștrilor pe Pământ (care datează de cel puțin 25.000 de ani). Anumite societăți secrete țin legătura cu extratereștrii de mii de ani până în ziua de azi, cel mai bun exemplu fiind Illuminati, care reunesc astăzi vârfurile marii finanțe mondiale. Raportul 13 a mai fost văzut și de o altă persoană, numită Bill English, care a reușit să scape ca prin minune de două atentate la viața sa. Conform lui Milton William Cooper, guvernul Statelor Unite s-a angajat să construiască un număr de baze subterane în care să se adăpostească OZN-uri și ocupanții lor și unde să aibă loc schimbul de informații tehnologice. Președintele John Fitzgerald Kennedy ar fi dat în 1963 un ultimatuum grupului MJ-12 ca să înceteze aceste activități, amenințând că va face publică toată afacerea. De asemenea, a cerut grupului ca în decurs de un an să informeze poporul american despre prezența extratereștrilor pe Pământ, acesta fiind motivul real al asasinării sale pe 22 noiembrie 1963. Printre aceste documente se găsește și o notă a lui J.F.Kennedy din 28 iunie 1961, prin care îi cere președintelui C.I.A. un raport cu privire la operațiunile grupului MJ-12 și legăturile lor cu aspectele psihologice ale războiului rece. De asemenea, un raport C.I.A. din 3 august 1963 vorbește despre o convorbire telefonică interceptată, în care Marilyn Monroe declara reporteriței Dorothy Kilgallen că vrea să dezvăluie detalii ale relațiilor sale amoroase cu John și Robert Kennedy, dar și alte secrete. Primul dintre acestea se referea la „o vizită pe care președintele Kennedy o făcuse la o bază Air Force, pentru a inspecta obiecte din spațiul extraterestru”. După două zile de la această convorbire, actrița s-a „sinucis” în condiții suspecte. După înlăturarea acestor piedici, construcția bazelor subterane a continuat nestingherită, mai ales în rezervațiile unor populații de indieni din New Mexico, Utah, Colorado sau Nevada, sub pretextul realizării unor adăposturi antiatomice.

În timpul Războiului Rece, pentru a perturba activitatea sateliților sovietici, americanii au aruncat pe orbită o mare cantitate de ace. Însă un OZN imens le-a aspirat imediat. Americanii au aruncat mai multe ace, însă OZN-ul le-a aspirat și pe acestea.

În 1961, astronomul și fizicianul Frank Drake, împreună cu un grup de astronomi, fizicieni și biologi, a fondat organizația S.E.T.I. (Search for Extra-Terrestrial Inteligence), în scopul descoperirii vieții pe alte planete. Pe 15 august 1977, astronomul doctor Jerry Ehman, ce lucra la proiectul S.E.T.I. la Universitatea de Stat din Ohio, a interceptat un semnal intermitent venit dinspre constelația Săgetător. Semnalul a durat 72 de secunde.

În 1978, Maurice Chatelain, fost șef al Sistemului de comunicații NASA și proiectant al sistemelor de prelucrare a datelor și de comunicații ale misiunilor Apollo a confirmat într-o carte că, în timpul misiunii Apollo 11 din 1969, Neil Armstrong a raportat observarea a două OZN-uri pe Lună. Otto Binder, un fost angajat NASA, a confirmat povestea. Iar la începutul anilor 90, doctorul Serghei Bojici și profesorii Vladimir Ajaja și Alexandr Kazanțev de la Universitatea din Moscova au declarat că spionajul sovietic a urmărit prin radio detaliile aselenizării din 1969, înregistrând convorbirea lui Armstrong cu Centrul de control de la Houston, din care reieșea că două OZN-uri de mari dimensiuni au fost văzute în preajma modului lunar american. Nu doar misiunea Apollo 11 a avut parte de un contact extraterestru. Apollo 12 a fost urmărit de două OZN-uri pe parcursul întregii sale călătorii spre Lună. Echipajul Apollo 15 a observat în craterul selenar Hadley-Apenini urme paralele de șenile, imprimate în praful lunar, ca și când un vehicul ar fi trecut pe acolo înaintea lor. Astronauții misiunilor Apollo 13, 14, 15, 16 și 17 s-au întors cu sute de fotografii înfățișând OZN-uri. Iar într-un film realizat pe 15 septembrie 1991, în cadrul misiunii STS-48 a navetei spațiale Discovery, se observă cam o duzină de puncte luminoase ce se deplasează în direcții diferite, cu viteze variabile. La un moment dat, unul dintre obiecte s-a apropiat de navetă. După o izbucnire de lumină, obiectul și-a schimbat brusc traiectoria într-un unghi de 120 de grade și, accelerând, a dispărut în spațiu. Peste numai două secunde, locul ocupat mai înainte de acel obiect a fost traversat de două dâre luminoase. Iar în 1996, fostul astronaut Edgar Mitchell a vorbit, în timpul unui inteviu acordat unui post radio, despre credința sa că extratereștrii au vizitat Pământul.

În 1972, NASA a atașat de o sondă Pioneer o tăbliță cu un mesaj pentru extratereștri, conceput de Carl Sagan și Frank Drake. Cinci ani mai târziu, a fost atașat de o sondă Voyager un alt mesaj, compus tot de Sagan. Acesta era sub forma unui album făcut din cupru aurit, pe care erau înregistrate plânsetul unui copil, vântul, valurile, ploaia, animale, muzică populară și clasică, plus imagini cu cele mai mari structuri făcute de om și saluturi în 55 de limbi. În același an, pe 26 noiembrie, emisiunile TV în sudul Angliei s-au întrerupt, pentru a fi înlocuite de un mesaj extraterestru. Reprezentantul acestora, numit Ashtar, a anunțat că vor ateriza în curând și a îndemnat omenirea să renunțe la armele nucleare.

Singurul pilot din lume deținător al tuturor certificatelor de zbor eliberate de Federal Aviation Administration, John Lear din Nevada, a afirmat în 1987 că a aflat de la prietenii săi din C.I.A. că, printr-o înțelegere încheiată de MJ-12, specia umană a fost vândută unor extratereștri. În laboratoare subterane multietajate din baze din Nevada și New Mexico (printre care baza Dulce) se află mii de extratereștri care efectuează experimente sinistre pe oameni și animale. Tot acolo se află un număr mare de pământeni, închiși pentru totdeauna. În 1979, la baza Dulce, a izbucnit o confruntare în care au fost uciși 44 de cercetători și un număr mare de soldați. După 1980, grupul MJ-12 a început să-și dea seama de greșeala făcută, răpirile de persoane fiind mai multe decât se convenise iar tehnologiile primite fiind simple surogate, departe de performanțele armelor și vehiculelor extratereștrilor. Prin urmare, MJ-12 a realizat un sistem defensiv, prin care să poată distruge navele extraterestre venite din spațiu. Acesta ar fi adevăratul motiv al înființării programului Inițiativa de Apărare Strategică Războiul Stelelor, nicidecum apărarea împotriva rachetelor nucleare sovietice. Același lucru îl afirma și Philip Corso în cartea The Day After Roswell din 1997. Bill Hamilton, fost angajat al Forțelor Aeriene, a declarat că a primit în 1979 informații de la un angajat guvernamental despre participarea armatei americane la experimente genetice monstruoase efectuate de extratereștri în baze subterane. Iar un fost fotograf în laboratorul subteran de la Dulce, ofițerul serviciilor de informații Thomas C., alături de un fost membru al personalului acestei baze, un individ cu pseudonimul Jasson Bishop, au spus că acolo au loc experimente înfiorătoare, mutilări și hibridări. Condamnații la aceste tratamente s-au revoltat de câteva ori, unii chiar reușind să evadeze.

Investigatorul OZN ucrainean Anton A. Anfalov susține că primul OZN recuperat de ruși a fost cel căzut pe 21 ianuarie 1959 lângă Gdynia, în Polonia. Atunci s-a găsit și un cadavru extraterestru, ce a fost autopsiat la un institut al Academiei Sovietice de Științe. Au urmat cazuri similare, cadavrele și OZN-urile fiind transportate la centrul militar de cercetări OZN de la Unitatea 25 840 din Odințovo, lângă Moscova. Într-un laborator subteran, lângă Dimitrievka, sunt studiate „entitățile biologice extraterestre” capturate, vii sau moarte. Și Unitatea Militară 73 790, aflată lângă satul Jitkur, se ocupă de OZN-uri. Și aici se examinează vehicule capturate, pentru a fi reproduse. Iar în munții Ural s-a construit un complex subteran asemănător celui de la baza Dulce din New Mexico. Anfalov a dezvăluit localizarea altor nouă unități militare implicate, susținând că autoritățile rusești au fost corupte prin mici „cadouri” de la extratereștri, pentru a închide ochii la ilegalitățile pe care le comit pe Terra.

Germanul Jan Van Helsing, alături de Milton William Cooper, un fost ofițer de la Informațiile Marinei militare americane, au dezvăluit publicului că Războiul Rece a fost doar o imensă diversiune menită să capteze fonduri uriașe folosite pentru colaborarea cu extratereștrii. Van Helsing scria și că, în 1943, un trimis al planetei Venus a apărut în fața biroului lui Stalin. Când o santinelă a vrut să îl prindă, extraterestrul a dispărut. De asemenea, și Hitler a avut parte de vizita unei ființe tot de pe Venus. Un alt venusian, numit Estes Plateu, a apărut în fața lui Churchill. Când acesta a vrut să îl lovească, a nimerit doar aerul. La următoarea apariție a lui Plateu, Churchill, sfătuit de renumitul medium englez Edgerton Sykes, i-a ținut în față o cruce druidă și i-a spus să plece, venusianul dispărând fără cuvinte.

Fizicianul Paul Bennewitz era convins în 1984 că Statele Unite sunt pe cale să fie invadate de două rase de extratereștri care se dușmănesc între ele.

La sfârșitul anului 1988, Bob Lazar a fost angajat la „dispozitivul S-4” din Zona 51. Aici a studiat un document de circa 120 de pagini, din care a aflat că Statele Unite sunt în posesia mai multor vehicule de tip OZN. În dosar se mai găseau rapoarte de autopsie și fotografii alb-negru ale unor „entități biologice”, informații privind civilizațiile extraterestre, conflicte sau cooperarea între extratereștri și autoritățile americane. În această bază, Lazar a văzut 9 farfurii zburătoare, și chiar a examinat un disc cu diametrul de 8 metri și grosimea de 4,5 metri, sarcina sa fiind de a reproduce reactorul navei și mecanismele de propulsie gravitațională. George Knapp, reporterul TV din Las Vegas care l-a prezentat publicului pe Bob Lazar în 1989, afirma că a descoperit peste 12 persoane care confirmă aceste dezvăluiri, printre care un ofițer ce a condus câteva programe militare la baza Nellis.

La începutul anului 1990, preşedintele Gorbaciov declara că „fenomenul OZN există şi trebuie tratat cu seriozitate”. Iar în aprilie 1990, generalul-colonel de aviaţie Igor Malţev a dat publicităţii sinteza a peste o sută de observaţii OZN, raportate de diferiţi comandanţi de unităţi militare.

Nick Pope, care a condus între 1991 şi 1994 secretariatul 2(a) al Statului Major Aerian din Ministerul Apărării al Marii Britanii (secretariat la care se examinau rapoartele privind OZN-uri), a publicat în 1996 cartea Open Skies, Closed Minds: For the First Time a Government UFO Expert Speaks Out, ce a devenit bestseller. Aici afirma că pe Pământ există circa 13 milioane de oameni care „au văzut ceva”. 90-95% dintre aceste observaţii pot fi explicate în termeni obişnuiţi, dar rămân cel puţin 650.000 de observaţii pentru care nu există explicaţii. De asemenea, susţinea şi că „nu avem nici dovezi că un fenomen foarte real, precum OZN-urile, este inofensiv”, adăugând: „dacă subestimarea inamicului este considerată o greşeală în lumea militarilor, incapacitatea de a-i recunoaşte existenţa este o greşeală fatală”.

O știre ce a făcut înconjurul lumii în 1991 anunța descoperirea de către observatoarele americane și rusești a unui „satelit artificial situat pe orbita Terrei, neobișnuit prin dimensiuni mari și grad avansat de tehnicitate, de forma cristalului de diamant-prismă în unghi de 52 de grade”. NASA declara atunci că satelitul este indestructibil și poate observa „toate aspectele vieții umane”.

În martie 1997, posturi de televiziune din întreaga Americă (printre care și CNN) au difuzat imagini cu OZN-uri asemănătoare unor bumeranguri, ce au trecut peste Phoenix, Arizona, îndreptându-se către granița mexicană.

Pe 16 iulie 1999 a fost înaintat oficial preşedintelui francez Jacques Chirac şi primului ministru Lionel Jospin un document de 90 de pagini, intitulat OZN-urile şi Apărarea. Pentru ce trebuie să ne pregătim (numit şi Raportul COMETA), document dat ulterior publicităţii. Prefaţa e semnată de generalul de aviaţie Bernard Norlain, fost director al Institutului de Studii Avansate pentru Apărarea Naţională (IHEDN), iar introducerea e scrisă de André Lebeau, fost preşedinte al Centrului Naţional pentru Studii Spaţiale. Grupul de lucru „COMETA” a fost prezidat de generalul de aviaţie Denis Letty, iar printre membrii săi s-au numărat generalul de aviaţie Bruno Lemoine, amiralul Marc Merlo, doctorul în ştiinţe politice Michel Algrin, generalul Pierre Bescond (inginer de armamente), Denis Blancher (superintendent-şef al poliţiei naţionale, din cadrul Ministerului de Interne), Christian Marchal (director de cercetare la Oficiul Naţional al Cercetării Aeronautice) şi generalul Alain Orszag (doctor în fizică). Documentul are şapte anexe, privind observaţii radar în Franţa, observaţii OZN făcute de astronomi, viaţa în Univers, colonizarea spaţiului cosmic, cazul Roswell şi posibila dezinformare, vechimea fenomenului OZN şi elemente de cronologie, reflecţii privind aspecte psihologice, sociologice şi politice ale fenomenului OZN. În raport se arată că oficialităţile franceze au luat OZN-urile în serios încă din urmă cu un sfert de veac, începând cu instrucţiunile date în acest sens jandarmeriei în 1974 şi continuând cu înfiinţarea în 1977 a Grupului de Studii asupra Fenomenelor Aerospaţiale Neidentificate şi apoi a Serviciului de Expertiză a Fenomenelor de Intrare Atmosferică. Rezultatul acestor cercetări i-a făcut pe autorii studiului să declare că „ipoteza extraterestră, chiar dacă nu poate fi încă dovedită, este singura care poate explica toate datele disponibile la ora actuală, fiind extrem de serioasă prin posibilele consecinţe”.

Medicul Steven M. Greer, iniţiatorul proiectului numit Dezvăluirea („The Disclosure Project”), avea la începutul anului 2001 o listă cu peste patru sute de persoane care afirmau că, prin atribuţiile lor de serviciu, au văzut OZN-uri, pe ocupanţii lor, fragmente recuperate, tehnologii extraterestre utilizate pe Pământ, etc. Ei au fost obligaţi să jure că nu vor divulga nimic din toate acestea, fiind ameninţaţi chiar cu moartea, dar ar fi dispuşi să depună mărturie în faţa Congresului american despre cele văzute, dacă ar fi dezlegaţi de jurământ. Doctorul Greer a înregistrat pe casete video 120 de ore de depoziţii a circa o sută dintre aceşti martori. Pe 9 mai 2001, la National Press Club din Washington D.C., a avut loc o conferinţă de presă dedicată proiectului Disclosure, unde peste douăzeci de personalităţi (militari, cercetători, funcţionari guvernamentali) au vorbit despre evenimente la care susţineau că au fost martori: OZN-uri prăbuşite, extratereştri capturaţi, tehnologii extraterestre utilizate de armată, înregistrări radar, urme pe Lună, fotografii văzute în documente secrete, incidente la silozuri cu rachete nucleare. Printre martori se aflau oficialităţi precum generalul de brigadă Steven Lovkin (care şi-a făcut serviciul la Casa Albă începând din 1959, sub preşedinţii Eisenhower şi Kennedy), locotenent colonelul Charles Brown (erou din Al Doilea Război Mondial), precum şi alţi ofiţeri şi angajaţi ai Forţelor Aeriene şi NASA.

După ce aproape două mii de ani, Biserica creştină şi-a menţinut părerea că suntem singuri în Univers (în afară de Dumnezeu, îngeri, sfinţi şi demoni), în mai 2008, părintele Jose Gabriel Funes, şeful Observatorului Astronomic al Vaticanului şi consilierul ştiinţific al Papei Benedict al XVI-lea, a admis posibilitatea existenţei vieţii extraterestre pe alte planete. Departe de a fi o coincidenţă, în aceeaşi zi NASA a făcut o declaraţie asemănătoare. În octombrie 2011, același părinte Funes a declarat din nou că pot exista extratereştri, cu completarea că, dacă aceștia există, şi ei sunt copiii lui Dumnezeu. „De ce nu putem vorbi despre un «frate extraterestru»? Ar fi o parte a creaţiei”, spunea el.

Pe 6 martie 2009, NASA a lansat în spațiu o rachetă Delta 2, la bordul căreia se afla un nou telescop, numit după fizicianul german Johannes Kepler, pentru a căuta viață extraterestră. Telescopul este focalizat pe o anumită zonă a Căii Lactee, numită Brațul Orion sau „pintenul local”.

În noiembrie 2010, doctorul Ala Shaheen, şeful departamentului de arheologie al Universităţii din Cairo, a declarat că ar putea fi adevărată informaţia precum că extratereştrii au construit celebrele piramide egiptene. Fiind întrebat dacă aceste piramide ar putea conţine tehnologii extraterestre sau chiar un OZN în structura sa, dr. Shaheen a fost foarte vag în răspuns şi a declarat doar atât: „Nu pot confirma sau nega acest lucru, dar, în interiorul piramidei se află ceva ce nu aparţine lumii noastre”. Deşi delegaţii la conferinţa privind arhitectura Egiptului antic au fost şocaţi de această afirmaţie, dr. Shaheen a refuzat să facă alte declaraţii privind legătura extraterestră cu OZN-urile.

Un grup de cercetători care lucrează în Proiectul Genomului Uman susţine că a gasit gene extraterestre în ADN-ul uman. Acest proiect a fost început în 1989 în Statele Unite și, de-a lungul anilor, a atras oameni de știință din Marea Britanie, Franța, Japonia, Germania și China. Cercetătorii cred că ADN-ul extraterestru a fost “inserat” de mai multe ori, în mai multe perioade ale evoluției umane, în interiorul celulelor noastre, fapt care ne-a permis o dezvoltare mult mai rapida față de celelalte viețuitoare. Cercetătorii au chiar și o viziune proprie a Creatorului, fiind de părere că „o formă extraterestră de viață a creat noi viețuitoare, pe care le-a plantat pe diverse planete, inclusiv Terra”.

Pe 11 aprilie 2011, Biroul Federal de Investigaţii (FBI) a făcut publice dosare până atunci secrete, peste două mii de pagini care dovedesc prezenţa extratereştrilor printre noi. Poate cel mai așteptat dosar este cel despre cazul Roswell, după 64 de ani recunoscându-se public faptul că în 1947 au fost recuperate resturile unei nave și patru cadavre extraterestre.

Pe lângă toate aceste declaraţii, există zeci de mii de mărturii ale unor oameni de pe întreg cuprinsul globului, care susţin că au văzut OZN-uri sau au avut întâlniri de gradul III cu fiinţe din alte lumi. Indiferent că este vorba despre contactați sau răpiți, numărul acestora crește simțitor de la an la an. În 1991 s-a stabilit că 2% dintre americanii adulţi aveau în trecutul lor o serie de experienţe ce sugerau posibile răpiri de către extratereştri.

Din toate aceste mărturii putem trage concluzia că extratereștrii există, sunt pe planeta noastră și colaborează cu marile puteri ale lumii, pilotează nave ultrasofisticate, trăiesc în baze subterane secrete, răpesc oameni pe care îi supun la diverse experimente genetice (în special de natură sexuală) și sunt responsabili pentru saltul tehnologic al omenirii cel puțin din ultimile decenii. Cei mai mulți dintre ei afirmă că se află pe Terra de foarte mult timp. Dacă este așa, atunci trebuie să fi lăsat urme adânc împregnate în istorie. Urmele există, iar noi nu trebuie decât să privim în trecut, pentru a le descoperi.

În 2.346 î.Hr., deasupra Chinei au fost văzuți zece sori. Se spune că arcașul Divin Tzu-Yu a doborât nouă dintre ei. Iar în anul 9 î.Hr., deasupra Japoniei au apărut nouă sori. În ambele cazuri, țările au fost afectate de dezordini.

În 480 î.Hr., OZN-uri au zburat deasupra zonei Salamina, unde grecii au distrus apoi flota invadatoare a lui Xerses.

În anul 332 î.Hr, Alexandru Macedon a asediat timp de şapte luni oraşul fenician Tyr din Libanul de astăzi. În Istoria lui Alexandru cel Mare, deasupra taberei macedonene au apărut la un moment dat cinci „minunate scuturi zburătoare” aranjate în formă de V. După un scurt tur deasupra oraşului, „cel mai mare dintre scuturi a eliberat o forţă ca un fulger, care a nimerit o parte din ziduri. Acestea s-au spart, iar apoi au venit şi alte fulgere. Zidurile şi turnurile se prăbuşeau, ca şi cum ar fi fost construite din noroi. Astfel, armata asediatoare a putut să intre cu uşurinţă în oraş”. În 329 î.Hr, în timp ce armata lui Alexandru se pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India, nişte discuri zburătoare au bombardat elefanţii macedonenilor, silindu-i astfel să se retragă.

În anul 50 î.Hr, Cicero nota în De Divinatione că de multe ori au apărut doi Sori sau trei Luni, globuri stranii şi flăcări pe cer, s-au auzit zgomote ciudate pe cer, Soarele s-a ridicat noaptea şi un nor părea că străluceşte.

În secolul I, Plinius cel Bătrân scria în Istoria naturală că, sub consulatul lui Valerius şi Marius, un scut de foc a traversat cerul, aruncând scântei.

Un vechi document coreean relata că în primăvara anului 316, „30 de stele mari au zburat pe cer spre apus”.

În anul 312, împăratul Constantin și armata sa au văzut pe cer o „cruce de foc” în timpul marșului către Roma.

Conform Nihongi, în anul 637 o mare stea a plutit de la est la vest, făcând un zgomot asemenea tunetului. Pe 11 august 671, un obiect în flăcări a fost văzut zburând către nord în mai multe locuri din Japonia, cu un an înaintea războiului lui Jinshin. În a unsprezecea zi a lunii a opta din anul 682, un obiect având forma unui steag budist de botez, de culoarea flăcării, a plutit în spațiul gol către nord, fiind văzut în toate provinciile. În ziua a douăzecișiuna a lunii a unsprezecea din anul 684, în amurg, șapte stele se deplasau împreună către nord-est, lăsându-se după un timp în jos. Peste două zile, la apus, o stea mare a căzut în regiunea din Răsărit. Între orele 19-21, constelațiile au apărut în dezordine iar stelele au căzut asemenea unei ploi. Puțin mai târziu, o stea s-a năpustit în sus, către zenit, a mers mai departe împreună cu pleiadele până la sfârșitul lunii, când a dispărut.

În Europa secolului al IX-lea, cronicarul Gabalis nota aterizările unor nave în anii 742 şi 814.

Analele Laurissene (din secolul al XII-lea), în descrierea asediului de la castelul Sigiburg din anul 776, relatează apariţia unor obiecte zburătoare, care i-au pus pe fugă pe atacatori.

Textul chinez din secolul al X-lea, Călătorie în Apus, conţine un pasaj ciudat: „în timp ce călătorul se ridică tot mai sus şi mai sus, cerul se face tot mai negru, ca şi cum s-ar fi lăsat noaptea”. Din câte ştim noi, primul om care a văzut cerul negru a fost Iuri Gagarin în 1961.

Cronicarul englez Tillbury nota că, într-o duminică a anului 1270, în oraşul Bristol din Anglia, o corabie mare plutea prin aer la 30 de metri deasupra bisericii. La un moment dat ancora corăbiei s-a prins de turlă, iar un omuleţ a ieşit şi a eliberat nava. După ce localnicii au început să arunce cu pietre în el, omuleţul a intrat în navă şi a plecat.

Historia de Statu Ecclesiae Dunelmensis consemnează că un OZN strălucitor a fost observat în 1320 în Anglia, la moartea abatelui Durham.

Pe 11 octombrie 1492, aflat pe corabia Santa Maria în Triunghiul Bermudelor, Cristofor Columb a observat o lumină ieşind din apă. Fernando Magellan şi alţi exploratori au văzut lumini asemănătoare.

Pe 14 aprilie 1561 în Nürnberg (Germania) şi pe 7 august 1566 în Basel (Elveţia) s-au luptat pe cer sfere şi discuri mari, colorate în roşu, albastru şi negru. Unele dintre ele au căzut pe pământ apoi au ars, fără să lase urme.

În Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Ion Neculce (întâmplarea din 8 noiembrie 1517) şi în Analele Braşovului (evenimente din 26 august 1536, 14 şi 19 ianuarie 1549, 12 aprilie 1600, 29 martie 1604, 16 noiembrie şi 9 decembrie 1613, 9 august 1687 şi 5 septembrie 1694) sunt relatări despre discuri roşii, bile de foc, sori şi stele ce se deplasau tăcute pe cer ziua şi noaptea, discuri aurii asemănătoare cu Luna ce apăreau ziua, lumini albe şi roşii ce se deplasau cu zgomot de tunet în complicate evoluţii aeriene.

Pe 15 octombrie 1595, în timpul atacului lui Mihai Viteazul asupra oraşului Târgovişte, oraş aflat pe atunci sub ocupaţie otomană, a apărut o „cometă” bizară care a stat ţintuită pe cer, deasupra taberei muntene, timp de „un ceas sau două”, pentru ca apoi să dispară fără urmă. Nu numai cronicile valahe, dar şi cele italiene sau germane au preluat informaţia. Trebuie menţionat faptul că apariţia cometelor era strict observată şi notată în arhivele vremii de către astronomii europeni. Şi totuşi, nicio cometa nu pare să fi trecut, în mod natural, pe cerul Valahiei în anul 1595.

Jurnalul lui John Winthrop, al doilea guvernator al coloniei Massachusetts Bay, publicat în 1790 sub numele History of New England 1630-1649, conţine numeroase apariţii de OZN-uri în Muddy River din Boston.

Cartea Theatrum Orbis Terrarum de amiralul Blaeu conţine descrierea şi desenul unui astfel de obiect.

În anii 1668, 1783 şi 1787, astronomii francezi, englezi şi germani observau ciudate pete luminoase care se deplasau deasupra părţii întunecate a discului lunar.

Prima relatare a unui OZN văzut printr-un telescop vine de la pastorul puritan din America colonială, Cotton Mather, care în 1714 a observat un obiect straniu în dreptul Lunii.

Analele Braşovului consemnează că la 15 februarie 1730, între orele 18 şi 21, un obiect strălucitor se deplasa pe cer schimbându-şi culoarea alternativ în alb şi roşu.

În 1731, deasupra localităţii Kilkenny din Irlanda, a fost observat un obiect luminos ieşind dintr-un nor roşu. Acelaşi obiect a fost văzut în toată Europa, pe parcursul unei întregi săptămâni.

Un vechi manuscris bănăţean nota apariţia la 6 decembrie 1737 a unui mare obiect aerian strălucind într-o culoare roşu intens, care a staţionat între orele 18 şi 20 pe cer, separându-se şi recuplându-se apoi din noi.

Un alt document românesc descrie că pe 27 noiembrie 1793, Luna a zburat cu mare viteză pe cer timp de câteva ore în decursul zilei.

În 1794, Societatea Regală de Ştiinţe din Londra a primit din partea astronomului Wilkins o comunicare ştiinţifică despre apariţia unui obiect luminos pe suprafaţa Lunii.

În 1795, trei băieţi din Nova Scotia, Canada, s-au hotărât să viziteze Oak Island după ce au observat pe ţărmul ei lumini verzi, în miez de noapte. Acolo au găsit un tunel adânc, ce a primit numele The Money Pit, ce are diferite platforme din lemn, saltele din fibră de nucă de cocos (care nu există în Canada) şi bucăţi de piatră cu inscripţii ciudate. În urma cercetărilor, s-a descoperit că insula este un sistem hidraulic uriaş.

Pe 10 august 1809, astronomul britanic J. Stavely scria că a zărit un obiect aerian strălucitor ce s-a deplasat rapid pe o traiectorie neregulată printre nori.

În 1812, Stan Irimie din Săcele-Braşov nota că a observat „o stea mare cu mai multe raze” care s-a deplasat iniţial spre est, apoi s-a întors în vestul Europei. Strălucirea obiectului aerian avea o intensitate variabilă, iar deplasările sale au putut fi observate timp de patru luni în toată Europa. Ofiţeri francezi şi ruşi, astronomi germani, englezi sau olandezi, savanţi italieni şi francezi au notat frecvent evenimentul, iar Lev Tolstoi l-a imortalizat în Război şi Pace.

Francis Arago menţiona în 1820 faptul că, în timpul unei eclipse de Lună, observatorii din Embrun (Franţa) au văzut o serie de obiecte luminoase care se deplasau în formaţie, având o traiectorie rectilinie.

Numărul din 22 ianuarie 1853 al ziarului Hetilap relata că pe 6 ianuarie 1853, la ora 6, a apărut deasupra Vienei o bilă de foc care a dispărut şi a apărut de trei ori. Când a dispărut definitiv, a făcut-o cu zgomot de tunet. Numărul din 28 decembrie 1853 consemna că la 20 decembrie 1853, deasupra Sibiului, „un nor de formă conică” s-a deplasat pe cer „mişcându-se în jurul axului său, cu un zgomot ca de locomotivă, a cărui intensitate alterna la intervale regulate”. După câteva minute, „norul a dispărut printr-un mic fulger”.

În iulie 1868, la Capiago (Chile) s-a observat un obiect aerian luminos şi foarte zgomotos, ce părea „un imens condor metalic cu ochi de foc”.

Pe 22 martie 1870, echipajul navei Lady of the Lake a observat un disc cenuşiu care zbura pe cer, lăsând în urmă „o coadă luminoasă”.

În 1874, preofesorul Schafarik de la Observatorul Astronomic din Praga nota că un disc alb strălucitor a traversat suprafaţa Lunii, rămânând vizibil mult timp. Apoi, luminile au dispărut brusc.

Pe 15 mai 1879, în Golful Persic, începând cu ora 21:40, vasul Vulturul a fost urmărit timp de aproape o oră de un ciudat obiect aerian luminos, compus din două roţi cu diametrul de 40 de metri, între care era plasat un cilindru cu lungimea de 160-170 de metri. Câteva zile mai târziu, obiectul a fost observat de echipajul navei Patna în aceeaşi zonă.

În 1896 se semnalau pe scară largă OZN-uri în vestul Americii.

Nu doar în cronici sunt întâlnite OZN-uri și ocupanții lor, ci și în cărțile sfinte. Biblia descrie atât fiinţe coborâte din cer, cât şi obiecte zburătoare cu care acestea se deplasau. Descrieri ale unor astfel de obiecte se întâlnesc la Moise, Ezechiel, Isaia sau Matei. La începutul decadei 1970, cercetătorul NASA Joseph Blumrich a ajuns la concluzia că ceea ce a descris Ezechiel era o navă spaţială. Inginerul de structură german Hans Herbert Beier a realizat o schiţă după clădirea pe care Ezechiel a construit-o pentru „carul Domnului”, demonstrând că naveta încăpea perfect în templu. În A Doua Epistolă către Corinteni 12:2-4, apostolul Pavel vorbește despre un om care a fost răpit și dus până în al treilea cer. În Facerea, Enoh a fost la rândul său răpit și dus în cer, eveniment descris pe larg în Cartea lui Enoh. Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, relatează faptul că și Ioan a fost răpit de pe Pământ și dus într-un loc unde se aflau mulți îngeri și Mesia.

În manuscrisele de la Marea Moartă sunt, de asemenea, prezentate OZN-uri. În Geneza este scris că „oameni au venit din Cer şi alţi oameni au fost luaţi de pe Pământ şi duşi în Cer. Oamenii veniţi din Cer au rămas mult timp pe Pământ”. În Apocalipsul lui Moise, Adam şi Eva au văzut o navă luminoasă pe cer, din roţile căreia ieşea fum, trasă de patru vulturi. Într-un text apocrif atribuit lui Avraam, el a văzut un car cu roţi de foc acoperite cu ochi, iar pe roţi era un tron învăluit în flăcări ce curgeau în jurul lui. În Vedenia lui Isaia, acesta a fost ridicat la cer de un înger şi dus într-un loc unde a primit nişte învăţături secrete. Deşi i s-a părut că au trecut doar două ore, când s-a întors pe Pământ îngerul i-a spus că au trecut 32 de ani.

În cărţile tibetane Tantjua şi Kantjua sunt descrise aparate de zbor preistorice, numite „perlele cerului”, făcute din aliaje de fier şi un metal dur, negru, identificat de cercetătorii americani cu titanul.

În cartea hindusă Samsaptakabadha sunt descrise amănunţit aparatele de zbor ale zeilor (din care ieşea foc) şi vehiculele pe care le foloseau la sol. În Samarangana Sutradhara se vorbește despre mari nave aeriene, a căror pupă împrăştia în timpul deplasării „foc şi mercur”. Motoarele ionice proiectate astăzi se bazează şi ele pe folosirea plasmei propulsive obţinută din vaporii de mercur. În epopeea Ramayana, veche de cinci milenii, sunt descrise Vimanas

care zburau la mari înălţimi, propulsate de mercur şi producând un puternic curent de aer. Se ridicau sau coborau în picaj brusc, puteau zbura cu mare viteză şi puteau opri aproape instantaneu în aer, dar produceau un zgomot extrem de puternic la decolare şi aterizare. În Mahabharata, veche de 7.000 de ani, prinţul Arjuna l-a întâlnit pe zeul Indra şi pe soţia acestuia, Sachi, conducând un „car ceresc de luptă încununat cu raze”, vehicul care îşi ia zborul după ce Arjuna este luat la bord. Indra l-a luat şi pe Judhisthira în car până în cer, apoi l-a adus pe Pământ pentru a-i învăţa pe oameni „legea înţelepciunii”.

Absolut toate culturile, din cele mai vechi timpuri, vorbesc în miturile lor despre fiinţe venite din stele, care au creat şi civilizat oamenii, le-au transmis acestora cunoştinţe şi i-au supravegheat de-a lungul timpului. Aceste ființe, aidoma extratereștrilor din zilele noastre, au capacitatea de a zbura, de cele mai multe ori ajutate de vehicule, arme teribile, locuiesc în cer sau sub pământ, răpesc oameni, se împerechează cu ei ori le transmit învățături. Dacă majoritatea i-au numit zei, în anumite perioade de timp și în anumite locuri de pe Pământ au fost numiți îngeri, demoni, zâne, spiriduși, fauni ori satiri.

În Nihongi scrie că în anul 200 exista în satul Notorita un bărbat numit Hashiro-Kuma-Washi („Pană albă de vultur”), ce avea aripi pe corp. Acesta avea capacitatea de a zbura și de aceea nu se supunea ordinelor imperiale, jefuind de multe ori poporul. În anul 460, împăratul Oho-Hatsuse-Waka-Taka a mers la vânătoare pe muntele Katsuraki. Deodată a apărut un bărbat înalt, care semăna cu împăratul la față și la comportament, ce s-a recomandat ca fiind zeul Hito-Koto-Mush („Un Maestru al Cuvântului”). Cei doi au vânat împreună iar seara zeul l-a însoțit pe împărat până unde se sfârșea apa râului Kume. Iar în prima zi a lunii a opta din anul 661, pe vârful muntelui Asakura a apărut un demon ce avea o pălărie mare, ce privea în jos la ceremoniile funerare ale împărătesei.

Marele gramatician sanscrit Panini scria prin 400 în Călătoriile lui Panini că adesea inițiații sunt luați în plimbare de extratereștri către Mercur și Venus. În 840, Agobard a descris cum vrăjitori veniți din cer au fost omorâți cu pietre în orașul francez Lyon. În opera Orlando Furiosul (cântul 1, stanța 8) din 1510, poetul renascentist Ariosto scria despre „demoni impozanți care traversau cerul în nave mari de sticlă”. Paracelsus și Montfaucon de Villars (în Le Comte de Gabalis) scriau în secolul al XVII-lea în modul cel mai serios despre silfi, gnomi și nimfe care apăreau înaintea oamenilor, reînviind vechile incantații babiloniene.

În manuscrisul The Secret Commonwealth of Elves, Fauns and Fairies din 1691, reverendul Robert Kirk din Aberfoyle (Scoția) descria o organizație secretă a spiridușilor. Aceștia călătoresc adesea prin aer și locuiesc în interiorul Pământului, în locuințe largi, luminate de lămpi veșnice și focuri care nu au nevoie de combustibil. Apar și dispar la dorință, dar pot fi invocați și prin farmece. Nu par a fi devotați lui Dumnezeu, nici a avea vreo religie, însă filosofia lor este că nimeni și nimic nu moare.

Cercetătorul Walter Evans-Wentz scria în 1909 că în munții din Marea Britanie trăiesc spiriduși, numiți de irlandezi Gentry iar de scoțieni Good People. Aceștia răpesc oameni tineri și inteligenți, pot paraliza pe oricine dintr-o privire, trăiesc în castele subterane în care rămân veșnic tineri, mâncarea lor nu conține sare iar cine le gustă mâncarea nu se mai poate întoarce vreodată acasă.

În teza sa de doctorat la Universitatea statului Indiana, folcloristul Thomas Ed. Bullard scria că, în multe tradiții, zânele răpesc oameni și îi duc în regate subpământene, în care timpul se scurge altfel față de Pământ. După chestionarele lui Nicolae Densușianu, ielele din folclorul românesc răpesc oameni și fac hore noaptea, „vin pe sus cu lăutari”, îndeosebi „cimpoieri”, „au lumânări aprinse” și „joacă în pomi”. Pe unde trec ele „nu mai crește iarba”, „rămâne o potcoavă de iarbă roșie” sau „se înegrește iarba în formă de cerc”. Astrofizicianul Jacques Valle citează un număr mare de scrieri despre nesățioasele dorințe erotice ale zânelor și spiridușilor față de oameni, despre credința că zânele sau alte făpturi fantastice pândesc copii mici, pentru a-i răpi. Acest detaliu abundă și în folclorul indienilor din America de Nord.

Incubii (masculi) și sucubii (femele) erau considerați de teologii medievali drept demoni proveniți din îngeri decăzuți, care adesea se împerecheau cu pământenii. Sfântul Augustin poseda mărturii demne de încredere, potrivit cărora „silenii sau faunii, numiți de obicei incubi, le-au chinuit adesea pe femei, cerând și obținând favoruri sexuale de la ele”. Scrierile sfârșitului de Ev Mediu sunt bogate în relatări privind atacurile sexuale ale acestor ființe. Într-un calendar francez din secolul al XV-lea, demonii sunt înfățișați penetrând cu ace pântecele victimelor. Din scrierile teologului medieval Sinistrari reiese că, în vremea sa, clericii erau tot atât de derutați de mulțimea de rapoarte privind incubii și sucubii, precum sunt cercetătorii fenomenului OZN de astăzi. El era intrigat și că acești demoni nu se supun exorciștilor și nu se tem de obiecte sfinte, concluzionând că incubii și sucubii nu intră în aceeași categorie cu diavolii de care sunt posedați unii oameni. Martin Luther era ferm convins că demonii realizează experimente sexuale pe oameni, iar Sfântul Toma D`Aquino scria în Suma Theologica din 1273: „dacă se nasc copii din împreunarea cu demonii, aceasta nu este din sămânța lor sau din trupurile pe care și le-au asumat, ci din sămânța luată de la anumiți bărbați în acest scop, întrucât același demon care acționează ca sucub pentru un bărbat devine incub pentru o femeie”. Deși mai mulți autori medievali și-au exprimat păreri similare, în 1489, Ulrich Molitor, doctor în legi de la curtea lui Constanțiu, și-a manifestat astfel îndoielile: „Nu mi se pare posibil ca Diavolul, acționând ca demon feminin cu un bărbat, să poată culege sămânță și să o poată transmite după aceea, ca demon masculin, unei femei, și de aici să se nască o descendență”.

Djinii din tradiția islamică sunt invizibili, dar se pot materializa și dematerializa după dorință. Își pot schimba forma sau mărimea, răpesc adesea oameni pe care îi ridică în văzduh și apoi îi transportă la distanțe mari. De asemenea, pot avea copii cu femei pământene.

În Japonia, tengu sunt zeități minore, descendente ale zeului răzvrătit Susano-o, capabile de a zbura, ce practică adeseori „răpiri divine”. Locuiesc în zonele muntoase și trăiesc în colonii. Într-o legendă, un om pe nume Takegoro obișnuia să privească micuții tengu care se jucau lângă un pin de lângă lacul Shinji. Într-o seară a dispărut și a apărut brusc peste trei zile, cu hainele rupte pe el, palid la față, cu o sclipire ciudată în ochi și cu un băț în mână, de care nu s-a mai despărțit niciodată. În fiecare dimineață omul fugea din casă, i se auzea vocea din vârful pinului, unde vorbea cu un bătrân tengu, apoi era văzut zburând pe cer. Tengu îl obligau zilnic să zboare cu ei și îl amenințau cu moartea în caz de nesupunere. După aproximativ 20 de ani a fost lăsat în pace, a găsit mulți bani iar bătrânul tengu l-a mai vizitat din când în când.

Toate aceste creaturi, numite zâne, demoni sau djini, par să descrie perfect extratereștrii din ziua de azi. Există și alte legături dintre extratereștri și folclor, religie ori mitologie, lucru observat din relatările celor care susțin că i-au întâlnit.

George Adamski povestea că s-a întâlnit în 1952 cu o entitate numită Aștar Șeran, comandantul unei armate de 10 sau 20 de milioane de fiinţe, dispunând de o uriaşă flotă „a păcii universale” de nave extraterestre, provenind din „Federaţia Liberă a Planetelor”. În 1951, George Van Tassel a stabilit prin chaneling un contact cu același Aștar, presupus comandant al unei staţii spaţiale, controlate de Consiliul Celor Şapte Lumini de pe planeta Shanchea. Tot Aștar este cel care pe 26 noiembrie 1972 a întrerupt emisiunile TV în sudul Angliei, pentru a transmite pământenilor un mesaj. Aștar are acelaşi nume cu zeul luceafărului de dimineaţă în mitologia vest-semitică. La etiopienii precreştini, el era zeul cerului. Numele se pare că a fost împrumutat pe filieră arabă de la zeiţa mesopotamiană Iştar.

Tot George Adamski afirma că s-a întâlnit cu un alt extraterestru, ce se numea Fircon. După cum observa Whitley Strieber în cartea Transformation, Fir Conn era numele unui rege care a domnit în Țara Galilor în secolul al VII-lea. Numele este compus din cuvintele galice „fir” („bărbat”) și „kon” („cap”).

Într-o noapte de iulie 1952, în zona deşertului Mojave din California, mecanicul de întreţinere Truman Bethurum a fost invitat într-o navă de opt sau zece omuleţi înalţi de 1,40-1,50 metri. Acolo a întâlnit-o pe şefa expediţiei, Aura Rhanes, o femeie superbă. Conform lui Whitley Strieber, cel care a remarcat conexiuni între povestirile unor contactați și folclorul galic, „aerach reann” înseamnă în limba galică aproximativ „trupul ceresc al aerului”.

Fermierul elveţian Eduard Meier susţine că pe 28 ianuarie 1975 s-a întâlnit cu extratereştri din roiul stelar al Pleiadelor. Una dintre ei, o blondă de o frumuseţe tulburătoare, în ciuda vârstei de 400 de ani, se numea Semjase.

Numele ei este asemănător cu cel al căpeteniei îngerilor veghetori din Cartea lui Enoh, Samyaza sau Semjaza.

În noaptea de 13 decembrie 1973, ziaristul şi pilotul de curse Claude Vorilhon (ce şi-a schimbat ulterior numele în Rael, întemeind secta raelienilor) a fost invitat într-o navă de un omuleţ. Acolo a întâlnit fiinţe dotate cu raţiune superioară, numite Elohim, care l-au invitat să fie ambasadorul lor printre pământeni. Elohim este numele dumnezeului biblic din cartea Facerii.

Pe 2 august 1952, mecanicul de aviaţie Orfeo Angelucci a auzit o voce aparținând „fratelui spațial” Neptun, care l-a anunțat că Pământul este amenințat de un dezastru, numit „Marele Accident”. Iar în ianuarie 1953, Angelucci a fost transportat spiritual pe o altă planetă, unde a întâlnit o frumoasă extraterestră, numită Lyra, şi pe prietenul acesteia, Orion. Neptun era zeul mărilor la romani, numit Poseidon de către greci. Orion poartă numele vânătorului din mitologia greacă, cel care a fost ucis din greșeală de zeița Artemis și ridicat apoi pe bolta cerească alături de credinciosul său câine, Sirius. Orion a dat numele unei constelații, probabil cea mai importantă din religiile antice.

Taximetristul londonez George King a fost anunţat mental într-o noapte de mai 1954 că va deveni purtătorul de cuvânt al unui „Parlament Interplanetar”. Mesajul era venit de la „frăţia cosmică a stăpânilor spaţiului”. Unul dintre aceşti „fraţi cosmici” era Stăpânul Aetherius, un venusian bătrân de trei mii de ani. Acesta poartă numele lui Aether, zeul spaţiului sau al aerului superior la grecii antici.

Pe 2 octombrie 1984, la ora 23:45, Karen L. Din Norvegia a văzut intrând în camera ei trei entităţi cu înfăţişare umană, înalte de peste 1,80 metri, îmbrăcate în salopete argintii mulate pe corp. Au urmat mai multe contacte prin dicteu automat şi călătorii astrale. Una dintre entităţile pe care le-a întâlnit în aceste călătorii se numea Tzador. Acest nume seamănă izbitor cu Tzadok (sau Zadok), primul Mare Preot din templul lui Solomon.

„Lab Nine”, grupul condus de Andrija Puharich și James J. Hurtak, ținea legătura în mod constant cu nouă entități, începând cu 1952, după cum relatează Lynn Picknett și Clive Prince în Conspirația Stargate. Aceste entități susțineau că ele sunt „Cele Nouă Principii și Cele Nouă Forțe” ale Universului. În același timp, ele sunt Dumnezeu, Elohim ai evreilor, eonii gnosticilor dar și Marea Eneadă de la Heliopolis. Lui Puharich i-au spus că sunt reîncarnarea zeului egiptean Horus. Același lucru îl afirma în transă și Rose, soția ocultistului Aleister Crowley. În septembrie 1074, una dintre aceste entități, ce s-a recomandat drept Tom, a afirmat că ea este Atum, Harmarkus și Harenkur ai egiptenilor, ultimile două fiind nume alternative ale lui Horus. Iar o altă entitate s-a prezentat ca fiind Ra, zeul soarelui la vechii egipteni.

Conform celor nouă entități ale grupului „Lab Nine”, Iisus este „ultimul dintre noi care a vizitat planeta Pământ”. În cartea The Secrets of the Saucers (1955), mecanicul de aviaţie Orfeo Angelucci scria că „frații spațiali” i-au spus că Iisus era unul dintre ei. Frank Stranges afirma că în clădirea Pentagonului s-a întâlnit cu un venusian numit Val Thorn, ce afirma că este un fel de misionar interplanetar aflat în slujba „Domnului”, sugerând chiar că el ar fi Iisus. Taximetristul George King a fost anunţat mental în 1954 că înalți conducători spirituali ai omenirii, precum Krișna, Buddha sau Iisus, continuă să trăiască pe alte planete și ne vizitează din când în când pentru a încerca să asigure supraviețuirea speciei umane.

În 1965, doi astronauți sovietici de pe o stație orbitală au văzut la aproximativ 1285 de mile de Pământ o epavă extraterestră, cu un diametru de circa 31 de metri și o lungime de aproximativ 186 metri. Fizicianul Serghei Georgevici spunea că nava poartă un semn ce aduce cu Quetzalcoatl, zeul comerţului, artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii pentru azteci.

Pe 26 decembrie 1980, un OZN a aterizat în pădurea Rendlesham din Suffolk County (Anglia), la 80 de mile nord-est de Londra. Au fost trimiși acolo militari, printre care sergentul James Penniston și aviatorul John Burroughs. Au găsit o navă triunghiulară neagră, înaltă de 6,5 picioare și lată de 9, ce avea lumini albastre și portocalii, cu o lumină galbenă ce trecea printre ele. În jurul navei se găsea o ceață portocalie. Pe navă erau desenate diferite simboluri, asemănătoare hieroglifelor egiptene. Când a atins nava, Penniston a avut o viziune: o mulțime de 1 și 0, un fel de cod binar. A notat ceea ce a văzut și abia în octombrie 2010 a introdus acel cod într-un computer. A reieșit mesajul „explorarea umanității continuă pentru evoluție planetară”, dar și coordonatele 53 09`42.532`` N / 13 13`12.69`` V, ce indică o insulă misterioasă, scufundată, cunoscută în legendele celtice ca Hy Brasil. Numită „cealaltă Atlantida”, se pare că era casa unei civilizații foarte avansate, ce folosea tehnologie acustică și vindecare vibrațională.

Toate aceste lucruri ne indică faptul că extratereștrii se află pe planeta noastră nu de câteva decenii, ci de cel puțin câteva mii de ani. Iar urmele lăsate de ei nu sunt doar cele din textele antice, ci unele fizice, palpabile, considerate drept „anomalii” de către oamenii de știință conservatori. Iată câteva dintre ele:

Revista UFO Nachtrichten relata în numărul 263 din 1980 despre descoperirea, într-o mină din S.U.A. a unei arme vechi de 250 milioane de ani. Experţii cărora li s-a dat spre cercetare ciudatul obiect nu au putut să-şi dea seama cum funcţionează. Concluzia lor este că: „sunt dovezi în sprijinul afirmaţiei că arma nu este de origine terestră”.

În 1934, la periferia orăşelului London (statul Texas, S.U.A.) a fost găsit un ciocan vechi de 60-80 de milioane de ani. Analiza spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană.

Paleontologul sovietic Al. Kaznaţev a dezgropat în Iacuţia craniul unui bou moscat, vechi de 40.000 de ani, ce are între arcade o gaură de glonte de calibrul 9 mm. Craniul se află în prezent la Muzeul de Paleontologie din Moscova.

O bucată de feldspat, scoasă la lumină în 1865 din mina Abbey de lângă oraşul Treasure (statul Nevada, S.U.A.), avea în interior un şurub de 5 cm lungime, vechi de câteva milioane de ani.

Pe 13 februarie 1961, lângă Olancha (California), Mike Mikesell, Wallace Lane şi Virginia Maxey au găsit o bujie de automobil, veche de 500.000 de ani.

În 1969, în Urali, a fost găsit într-un filon carbonifer vechi de milioane de ani un cilindru de fier, cu suprafeţe lise şi regulate.

În Inyo-County din California (S.U.A.), într-o peşteră cu pereţii acoperiţi de picturi, se poate distinge o riglă de calcul cu lama dublă.

O bucată de cuarţ descoperită în California conţine un ac de fier perfect conservat în cristalul transparent care s-a format în jurul său acum multe milioane de ani.

În 1973, lângă oraşul Aiud (România), s-a găsit un obiect de aluminiu, vechi de câteva sute de mii de ani, realizat prin evidente procedee industriale, alături de oasele unui mastodont. Din câte ştim, aluminiul a fost produs pentru prima oară în 1883 iar mastodonţii au existat înainte de apariţia omului, până acum 800.000 de ani.

De la daci ne-au rămas 200 de cuie, cu o puritate a fierului de 99,97%, care nu ruginesc de două milenii.

În 1851, în Statele Unite s-a descoperit un obiect în formă de clopot, dintr-un metal asemănător zincului sau unui aliaj de argint, vechi de câteva milioane de ani.

În 1867, în mina de cărbune Hammondsville (din statul american Ohio) a fost dezvelit întâmplător un zid de ardezie, acoperit de hieroglife egiptene. Pilonul de cărbune în care se afla zidul avea două milioane de ani vechime.

La Tihuanaco (Bolivia) s-a găsit o reprezentare a unui toxodon, animal dispărut cu mult înainte de sosirea omului primitiv în zonă.

În 1928, la ieşirea din Marele Canion, s-a descoperit o vale laterală adâncă, numită de indieni Hava supai („pereţii pictaţi”). Falezele ce flanchează valea sunt acoperite de petroglife vechi de peste 10.000 de ani. Printre oamenii aflaţi la vânătoare de mamuţi şi bizoni se află tyrannosauri, stegosauri şi iguanodoni.

Pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica (Peru) înfăţişează oameni alături de dinozauri, călărindu-i sau luptându-se cu ei. 

Un mozaic elenistic vechi de cel puţin 2000 de ani, descoperit în secolul al XVII-lea în localitatea italiană Palestrina,  prezintă înfăţişări ale grecilor şi etiopienilor aflaţi la vânătoare pe malul Nilului. În acest mozaic se poate vedea clar o reptilă ce seamănă foarte bine cu un dinozaur, vânată de oameni.

În peşterile din insulele indoneziene s-au descoperit desene ce înfăţişează dinozauri.

În Egipt sunt foarte multe desene reprezentând apatosauri. Aceiaşi dinozauri au fost desoperiţi şi pe un cilindru mesopotamian, datând din 3300 î. Hr.

În plus, au fost găsite urme de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în acelaşi strat geologic, cu o vechime de 70-140 milioane de ani. Oamenii de ştiinţă din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în acelaşi strat cu urme de dinozaur. Şi în Parcul Naţional „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme.

În 1959, dintr-o mină din Italia s-a scos la iveală un schelet omenesc aflat în straturi geologice vechi de câteva milioane de ani.

Amprenta unei ghete-şenilă, asemănătoare celor ale cosmonauţilor, a fost descoperită în deşertul Gobi, imprimată într-o placă de nisip pietrificat de câteva milioane de ani.

O urmă de cizmă lăsată în nisipul din Fisher Canyon (statul Nevada, S.U.A.) acum 15 milioane de ani a fost scoasă dintr-un bloc de cărbune.

În 1968, în Delta (statul Utah, S.U.A.) a fost descoperită o urmă de gheată, încrustată pe o porţiune de sol pietrificat, ce conţine un trilobit în conturul său. Trilobiţii au apărut în Cambrian acum 555 milioane de ani şi s-au stins în Permian, acum 220 milioane de ani. Vechimea urmei de pas ce a strivit trilobitul este estimată la 440 milioane de ani.

La Blue Lick Springs, în statul american Kentucky, s-a găsit un mastodont fosilizat la o adâncime de 3,6 metri. Un metru mai jos, sub el, s-a descoperit o terasă făcută din pietre cioplite şi îmbinate între ele fără mortar. Ramura Mastodont a dispărut la sfârşitul Pleistocenului, cu sute de mii de ani înainte de apariţia omului.

Pe platoul de la Marcahuasi (Peru) sunt stânci sculptate în formă de lei, cămile și struţi, care trăiesc în Africa. Pe lângă acestea mai există stânci cu forme de făpturi preistorice, dispărute cu milioane de ani în urmă.

În 1801, Alexander von Humboldt a descoperit în America Centrală, în munţii Encaramada, în savana de lângă Cuycara şi în selva dintre râurile Cassiquiare şi Orinoco, stânci uriaşe, pe vârfurile cărora, la înălţimi inaccesibile, sunt reprezentaţi tigri, crocodili, sori, stele şi multe desene indescifrabile, dintre care unele par siluete umane. Acele stânci sunt numite de indieni „tepumereme” („pietre pictate”).

Lângă oraşul mexican Acambaro s-au găsit numeroase statuiete străvechi din lut, reprezentând cai, rinoceri, cămile şi dinozauri.

La Im Habeter şi Hoggar s-au găsit desene vechi de 6.000 de ani, din Neolitic, cu scene de dans ritual, asemănător unui balet de curte regală. În desene se poate observă ca albii, mai puţin numeroşi, ocupă o poziţie privilegiată. În timp ce negrii se găsesc în situaţii dependente de albi. De exemplu, pe o frescă, o femeie albă este personajul principal, în faţa ei dansând bărbaţi negri sau doar cu măşti negre.

În celebra pictură murală numită Doamna Albă, veche de 3-5.000 de ani, descoperită la Brandberg (Africa de Sud-Vest) într-o peşteră de pe aşa-numitul „Munte de Foc” din deşertul Namib, o femeie albă, zveltă, mai înaltă decât însoţitorii ei, este îmbrăcată în pulover pe gât şi cu mâneci, pantaloni strâmţi, mănuşi, jartiere, ciorapi, pantofi, iar părul său roşu este prins într-o plasă cu diamante. În spatele ei se află un bărbat alb ce poartă cizme şi pe cap o cască cu vizieră. Ceilalţi oameni, majoritatea negri, sunt goi, având doar podoabe şi arme specifice perioadei.

În desenele gravate de la Lussac-Poitou (Franţa) se pot observa oameni în haine moderne, adică sacouri, pălării, şorturi.

În desenele descoperite pe platoul sâncos de la Tamanrasset (Algeria) din Sahara de Nord sunt siluete umane îmbrăcate în costume incomode şi groase, având căşti rotunde prevăzute cu câte două vizoare foarte mari, perfect circulare.

În 1979 au fost descoperite în valea Cioulout (Mongolia) desene rupestre vechi de 5.500 de ani, gravate în pereţii unei galerii cu lungimea de 12 km. Ele reprezintă animale care planează deasupra Soarelui şi a Lunii, oameni, şerpi şi figuri antropomorfe inexplicabile, greoaie, unele având câte trei degete la mâini şi la picioare.

În 1969, pe o stâncă din Fergana (Uzbekistan) a fost găsit un desen neolitic ce reprezintă un om cu o cască sferică etanşată, prevăzută cu antene. În spate are un dispozitiv ciudat, foarte asemănător cu aparatele de respirat folosite pentru evoluţia liberă în spaţiul cosmic. Cercetătorul rus G. Şaţki descoperise încă din 1961 două desene asemănătoare. Primul, din apropierea satului Ohna (Kazahstan), reprezintă un umanoid al cărui cap e acoperit cu o cască de scafandru înconjurată de raze. Al doilea, situat în apropierea localităţii Navoy (Uzbekistan), vechi de peste 5.000 de ani, reprezintă oameni dotaţi cu aparate respiratorii.

O tavă descoperită în El Salvador redă zborul unei fiinţe umanoide pe deasupra palmierilor, într-un vehicul lung, de forma unui trabuc.

În 1956, în Alpii italici, un arheolog francez a găsit un desen neolitic ce reprezenta un om cu haine greoaie, cu dispozitiv cilindric de respirat în spate şi cască rotundă cu vizor şi antene.

În 1956, la Jebbaren, în podişul Tassili din Sahara algeriană, cercetătorul francez Henri Lhote a găsit sute de pereţi acoperiţi cu picturi şi gravuri redând mii de animale şi oameni. Printre ele se află personaje cu vestimentaţie neobişnuită pentru acea epocă. Ele ţin în mâini verigi de care sunt fixate nişte cutii dreptunghiulare. Două dintre ele au antene parabolice fixate pe creştetul căştilor sferice. Alte aproape 20 de personaje au căşti rotunde. În centrul platoului, pe o stâncă solitară, tronează figura unui Marelui Zeu Marţian, înalt de 6 metri. Are un costum complet etanşat, asemănător celui spaţial, şi o cască ce are câteva fante în dreptul nasului şi gurii.

Statuetele Gangu din oraşul Kamukai, atribuite culturii Djemon, veche de 7-8.000 de ani, înfăţişează personaje în costume fără cusături, cu garnituri de etanşare între căşti şi costume, cu vizoare rotunde, identice Marelui Zeu Marţian din Tassili.

În peşterile din Norvegia şi Suedia s-au găsit picturi neolitice reprezentând humanoizi cu capetele rotunde, mari şi uniforme, fără trăsături distincte, precum şi obiecte aeriene cu aripi, care nu pot fi asemuite cu păsări.

Pe stâncile de la Val Camonica (Elveţia), arheologul E. Anati a găsit desenaţi oameni cu costume asemănătoare actualelor combinezoane de aviaţie. Pe cap au căşti rotunde, prevăzute cu antene, iar în mâini ţin obiecte triunghiulare.

În 1913 şi între 1969 şi 1970, în masivul Air, la Kori Taguei (Nigeria) s-au găsit numeroase gravuri rupestre de acest gen. Un humanoid are acelaşi ciudat combinezon cu pantaloni bufanţi şi cizme asemănătoare celor de aviator, o cască rotundă cu antene şi alte elemente tehnice dispuse pe partea centrală a costumului.

Într-un basorelief vechi de 4.000 de ani din Guatemala, un om cu plete şi barbă este îngenuncheat în faţa unei fiinţe stranii, ce stă cu mâinile în şolduri. Are un costum de scafandru: cizme înalte, pantaloni bufanţi, bluză cu centură şi cadran rotund în partea stângă a pieptului, mănuşi cu un singur deget, cască rotundă cu vizetă, de la care pleacă un furtun spre rezervorul din spate.

La Tihuanaco (Bolivia) s-au descoperit statuete sau chipuri umane de piatră. Unele au capetele acoperite cu căşti rotunde, cu o mulţime de accesorii neidentificabile (ţepi, bile, triunghiuri, cercuri).

La Delamer (Australia) au fost găsite gravuri rupestre vechi de 10-12.000 de ani, reprezentând personaje în costume de scafandru.

În Insula Paştelui, pe vârful vulcanului Rano Kao, la ruinele lui Orongo („satul oamenilor-păsări”) şi pe Motunui („insula oamenilor-păsări”) sunt gravate în lavă dură chipuri de oameni cu aripi şi cap de pasăre, cu ciocuri lungi, pline de dinţi.

Cele peste 15.000 de statuete Dogu, datând dintre 14.000 – 300 î.Hr., descoperite în munţii provinciei japoneze Aomori, reprezintă umanoizi cu costume pline de detalii tehnice: căşti rotunde, echipate cu antene, lanternă, vizoare cu monturi speciale şi filtre de lumină, difuzoare şi filtre respiratorii. Japonezii spun că acești Dogu au venit din cer și i-au învățat pe oameni diferite lucruri, cum ar fi ceremonia ceaiului, folosirea wasabiului, arhitectura, limbajul, alfabetul și, în general, tot ce ține de cultura lor.

Între 1970 şi 1979, în Kazahstan au fost descoperite multe obiecte metalice antice. Printre ele se află o mică statuie din bronz, ce reprezintă un humanoid cu combinezon greoi, ce formează corp comun cu casca de pe cap, prevăzut cu cizme şi mănuşi.

În deşertul San Pietro din Chile au fost găsite pe nişte dealuri gravuri lungi de zeci de metri, reprezentând fiinţe umanoide cu aripi, figuri geometrice şi inscripţii săpate în piatră, având litere de peste 2 metri lungime, asemănătoare alfabetului runic.

În Peru, în valea dintre oraşele Nazca şi Palpa, a cărei suprafaţă măsoară 120 km pătraţi, se află gigantice desene şi linii, asemănătoare unor piste de avion. În provincia Arequipa, în deşerturile Majes şi Sihuas (la 1.000 km sud-est de Lima) se găsesc desene asemănătoare celor de la Nazca, vechi de peste 3.000 de ani. Printre ele se află un şarpe lung de 72 de metri şi lat de 2 metri. În apropiere există două cetăţi cu ziduri groase de 5-6 metri, vechi de 6 milenii. Un alt mister din Peru este aşa numita Bandă de Gropi, localizată în Valea Pisco. Acolo sunt mii de gropi, adânci cam de doi metri, cu o distanţă de un metru între ele. Banda poate fi observată doar din avion.

În sudul Angliei, în valea dintre oraşele Oxford şi Swindom, se află celebrul „Cal alb de la Abingdon”. Desenul, având 110 metri lungime, a fost realizat prin decuparea unui strat adânc de gazon de sub care a apărut suprafaţa orbitor de albă a cretei, ce formează de fapt solul. „Calul” este stilizat cu un surprinzător rafinament artistic, fiind realizat într-o manieră ce poate fi calificată drept modernă. Datorită faptului că în apropiere s-au descoperit resturile unor aşezări celte din epoca fierului, în care au fost găsite monede având imprimate imagini asemănătoare, s-a presupus că uriaşul desen a fost realizat de triburile de călăreti celţi care au trăit în acele locuri cu peste 2.000 de ani în urmă. Sub aspect tehnic însă, realizarea lui rămâne inexplicabilă, indiferent de perioada ei istorică, deoarece desenul poate fi văzut destul de bine numai de pe vârfurile unor coline situate la distanţe variind între 800 si 3.000 de metri, astfel că, dacă celţii ar fi condus trasarea lui din acele locuri, ar fi avut nevoie de telemetre, teodolite, ingineri topografi şi în special de un mijloc de comunicare la distanţă pentru a transmite coordonatele respective executanţilor. În orice caz, desenul se vede cel mai bine din avion, de la o înălţime de 800 – 1.000 m, şi este atât de clar conturat, încât în cel de-al II-lea război mondial a fost nevoie să fie camuflat, pentru a nu servi drept reper piloţilor germani.

În comitatul Somerset (Anglia), o mlaştină a fost secată, astfel încât contururile canalelor şi porţiunilor secate să reproducă o parte din harta cerului. Lângă Cambridge, pe colinele Gog şi Magog se zăresc câteva figuri stranii, iar la Cerne Abbas se remarcă o gigantică siluetă humanoidă.

La Mochica (Peru) s-au găsit măşti funerare, statuete, figurine şi basoreliefuri aparţinând civilizaţiei incaşe moche, de prin 1.500 î.Hr, ce prezintă o stranie multitudine de tipuri rasiale şi somatice: arabi, evrei, negri, mongoli, japonezi, greci şi scandinavi care, teoretic, au ajuns în Peru abia după conquistadorii lui Pizarro. Unele statuete sunt sculptate în piatră iar altele, în special măştile funerare, sunt realizate din jad verde de provenienţă necunoscută.

Mari cariere de piatră dură s-au găsit în fostul Sumer, la Gar Kobeh (din 40.000 î.Hr.) şi la Baradostian (30.000 î.Hr.), în Norvegia, Germania şi Franţa (de prin 15.000-10.000 î.Hr.), în America de Sud, în Egipt, în Polinezia şi în China (din 30.000-10.000 î.Hr.). La Ezeon-Geber s-a descoperit un adevărat furnal metalurgic, dotat cu un vast sistem de coşuri, canale de aerisire şi cazane complexe cu deschizături simetrice, din care se obţinea cupru. Această topitorie are peste 6 milenii. În sudul Africii s-au găsit mine de aur vechi de 150.000 de ani, iar în Peru, vechi de 50 de milenii. În afară de aur, în Peru oamenii săpau după cuarţ, hematită şi ocru roşu. Cel mai vechi harpon, cel mai vechi topor-târnăcop de miner şi cel mai vechi vârf de lance cu două caneluri (de tip baionetă) din lume au fost descoperite pe teritoriul României de astăzi, având aproximativ 20.000 de ani.

La Shanidar, pe fostul teritoriu sumerian, s-a găsit scheletul unui copil, vechi de aproape 45.000 de ani, ce prezenta indicii clare de iradiere cu izotopi de plumb şi cobalt.

În 1972, în regiunea Moanda din Gabon s-au găsit trei pungi alungite de minereu de uraniu sărăcit. Acolo au fost depuse 500 de tone de uraniu 235, care a fost folosit în reactoare atomice moderne aflate în alt loc. Acestea funcţionaseră timp de 100 de milenii, acum aproximativ 1,7 miliarde de ani.

Cetatea Cnossos din Creta dispunea de instalaţii sanitare cu 1.600 de ani înaintea erei noastre. Oraşele Pompei şi Roma din Italia erau alimentate cu apă prin conducte de plumb. De pe fundul lacului Nemi de lângă Roma a fost scoasă o valvă veche de peste 1.900 de ani, denumită „valva Caligula”, cu suprafeţe netede şi perfect executate. Cetăţile mayaşilor, incaşilor şi aztecilor aveau impresionante lucrări de canalizare, rezervoare uriaşe şi conducte de piatră.

Pe o epavă a unei galere scufundate în anul 78 î.Hr. lângă insula greacă Antikythera, s-a găsit un aparat care prezenta ciclurile solare şi selenare în corelaţie cu mişcările Pământului, precum şi poziţia tuturor planetelor sistemului nostru solar. Adică îi ajuta pe navigatori să calculeze punctul unde se aflau şi direcţia de urmat în timpul nopţii. Acest dispozitiv poate fi considerat un computer primitiv.

La Tihuanaco (Bolivia), pe peretele de la ieşirea de nord a văii este reprodusă cu exactitate harta fluviului Amazon cu toţi afluenţii săi.

În 1929 s-a descoperit harta amiralului turc Piri Reis, ce a trăit în secolul al XVI-lea. Pe hartă era reprezentată Antarctica fără gheaţă, aşa cum era acum câteva milioane de ani. La fel ca şi harta amiralului Reis, cea a lui Orontius Finnaeus prezintă Antarctica în detaliu, cu sute de ani înainte să fie descoperită.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, arheologul britanic Sir Flinders Petrie a găsit în Egipt un burghiu de granit cu caneluri făcute cu precizie. Granitul nu ar fi putut fi tăiat decât cu un diamant, iar în Egipt nu s-au descoperit astfel de pietre preţioase.

În primul secol al erei noastre, matematicianul şi inginerul grec Hero a construit un motor bazat pe aburi, numit aeolipile.

Când în anul 214 î.Hr, au fost atacaţi de o flotă romană, grecii din oraşul sicilian Syracuse s-au apărat cu o armă creată de Arhimede, formată din oglinzi uriaşe. Folosind lumina soarelui, grecii au creat o rază care a ars flota romană.

În ianuarie 1981 s-au găsit într-o grotă de lângă oraşul mexican Guzman desene gravate în piatră, vechi de peste 28.000 de ani, ce reprezintă figuri geometrice.

Numeroase documente medievale, scrise de cronicari europeni (ca englezul Roger Bacon şi francezul Geoffroy de Villehardouin) sau orientali (ca bizantinii Laonikos Chalchochodylas, Ioannes Kinnamos şi Georgios Akropolites sau arabii Abul Feda şi Abul Faragius) descriau „lămpi fără moarte”, pe care nişte fiinţe venite din cer le dăruiseră unor cetăţi, eroi sau înţelepţi din Europa, Asia şi Africa. Aceste surse de lumină erau făcute dintr-un material necunoscut şi aveau formă de sferă. Se aprindeau singure, nu foloseau combustibil, nu produceau fum sau miros şi dădeau o lumină şi o căldură intensă. Dacă erau atinse în timp ce funcţionau, sferele declanşau explozii atât de puternice, încât puteau distruge cetăţi sau oraşe întregi. În arhivele secrete ale Cavalerilor Templieri (printre altele în Botezul focului, statutul secret întocmit de magistratul Roncelinus şi păstrat parţial într-un pergament din 1240, aflat astăzi la Vatican), în campaniile lor din Orientul Mijlociu şi bazinul mediteranean, templierii au întâlnit oraşe care posedau sfere metalice foarte mari, furnizoare de căldură şi lumină. În insula Cipru, câteva fortăreţe şi palate din Famagusta şi Nicosia au fost distruse prin explozia unor astfel de sfere, după cum consemnau în secolul al XIV-lea cronicile Ordinului, cancelarul Ciprului, Philippe de Mezieres şi învăţatul Guillaume de Machaut. Când au cucerit o cetate de pe coasta siriană în secolul al XII-lea, templierii au descoperit „un glob ce lumina fără încetare”. Marele Maestru a poruncit ca obiectul să fie aruncat în mare, căci era, fără îndoială, „o lucrătură diavolească”. După ce globul a fost aruncat, o furtună a pornit din senin şi toţi peştii din zonă au murit. Învăţaţii din perioada renascentistă, ca englezul William Gilbert sau germanii Konrad Peutinger şi Johannes Jager, amintesc şi ei despre lămpile ce ardeau zi şi noapte, găsite în cripte şi cavouri subpământene din Anglia şi Germania. Din păcate, acele lămpi au fost distruse fie de autorităţile religioase, fie în timpul războaielor. În Matto Grosso din Paraguay, conquistadorii au găsit un stâlp înalt de 8 metri, în vârful căruia se afla „o lună mare” ce lumina toată cetatea şi alunga întunericul pe distanţe de sute de metri. În incendiul ce a urmat jefuirii oraşului, obiectul a dispărut, nemaifiind găsit printre ruine, după cum consemna cronicarul Barco Centenerra. Soldaţii lui Orellana, trimis de Pizarro în cautarea legendarului Eldorado, au găsit pe malurile Amazonului, printre numeroasele populaţii indiene, un trib de femei albe, războinice. Indienii le-au spus că acele femei veneau din oraşe bogate în aur, puternic fortificate şi luminate de „sori mai mici” care răsăreau noaptea pe bastioane.

Ţinând cont că şi pe o frescă din templul zeiţei Hathor din Dendera sunt înfăţişaţi doi oameni care poartă becuri uriaşe, iar în Bagdad (Irak) au fost descoperite 12 baterii, putem să afirmăm că strămoşii noştri cunoșteau electricitatea.

În insula Paştelui din Pacific sunt peste 800 de statui uriaşe, numite moai. Statui asemănătoare se găsesc în Tihuanaco (Bolivia), oraş vechi de aproximativ 17.000 de ani.

În Monte Albain din Mexic, vârful unui munte a fost complet tăiat şi nivelat. Acolo se află un oraş ,egalitic extrem de vechi.

Dacă piramidele de la Gizeh sunt construite din blocuri de piatră de câte 2-3 tone fiecare, templele din apropiere sunt făcute din blocuri de câte 200-300 de tone fiecare.

În Puma Punku din Bolivia sunt blocuri mari de granit foarte bine finisate, îmbinate ca într-un puzzle.

Inginerul specialist Christopher Dunn a găsit la Abu Rawash un bloc de granit cu o tăietură adâncă. El spune că singura metodă de a face o astfel de tăietură este folosirea unui fierăstrău cu diametrul de 11 metri. Lângă piramidele de la Gizeh se află şanţuri pentru aceste fierăstraie uriaşe.

La cetatea Blidaru din România s-a descoperit beton dacic care, pentru oamenii de ştiinţă, este un fel de „supă metalică” alcătuită din titan, nichel, argint, cupru, vanadiu, siliciu, aluminiu şi natriu, iar liantul nu este calciul, ci un compus al siliciului.

Tot în România, la Sarmizegetusa, există roci radioactive dar şi sulfură de fier, vanadium, nichel şi siliciu. Pe multe pietre ale construcţiilor dacice nu se dezvoltă microvegetaţia, iar muşchiul creşte foarte greu. În schimb, pietrele care au fost scoase din zonă au prins muşchi şi au fost deteriorate de intemperii. Cercetătorii presupun că, sub pietre, dacii au instalat lupe de argilă care adună razele infraroşii şi ultraviolete, împiedicând dezvoltarea bacteriilor.

Pe coasta de nord-vest a Franţei, la sud de Marea Britanie, se află Carnac, unul dintre cele mai importante situri preistorice. Pe o porţiune de două mile se află peste trei mii de pietre megalitice, ce cântăresc între 50 şi 100 de atone, ajungând chiar şi până la 350 de tone. Se pare că au fost ridicate între anii 4.500-2.500 î.Hr. Pietrele formează figuri geometrice. Oamenii care vizitează locul spun că simt energii puternice. O legendă spune că giganţii au construit Carnacul.

În 1994, în Turcia, un păstor a descoperit ruinele oraşului Gobekli Tepe. Testele indică o vechime de peste 12 mii de ani, cu şapte milenii mai veche decât clădirile din Mesopotamia. Aici sunt pietre uriaşe în formă de cerc, coloane masive de 19 picioare, animale sculptate (mistreţi, tatu şi gâşte) care nu trăiesc în zonă. În 13 ani de cercetări nu s-a găsit nici măcar o singură unealtă pentru tăiat sau sculptat pietrele.

Oamenii din Epoca de Piatră au realizat o reţea de tuneluri subterane care traversa întreaga Europă, din Scoţia până în Turcia, potrivit arheologului german dr. Heinrich Kusch. Acesta susţine într-o carte publicată recent că a găsit dovezi ale acestor subterane în sute de aşezări neolitice de pe întregul continent. „Numai în Bavaria, Germania, am găsit 700 de metri din aceste tuneluri subterane, iar în Styria, Austria, am descoperit 350 de metri. În Europa au existat mii de tuneluri, de la nord, din Scoţia, până la Marea Mediterană”, spune arheologul. Cele mai multe dintre tuneluri nu au un diametru mai mare de 70 de cm, cât să încapă o singură persoană. Subteranele sunt intercalate cu colţuri, spaţii mai largi sau camere de depozitare. „Nu toate tunelurile sunt legate între ele, însă, luate împreună, formează o masivă reţea subterană”, susţine Heinrich Kusch.

La 500 de mile în sudul oraşului Cairo, în deşertul nubian din Egipt, la Nabta Playa, se află unul dintre cele mai vechi observatoare astronomice din lume. Situl a fost descoperit în 1974 de către arheologul Fred Wendorf. Cercetările indică faptul că observatorul astronomic are şapte milenii, fiind cu o mie de ani mai vechi decât cel de la Stonehenge.

În sudul Armeniei, în provincia Syunik, la aproximativ 140 de mile sud-est de capitala Erevan, se află oraşul Sisian. Alături de el se găseşte un vast platou cu multe pietre ce cântăresc mai mult de 50 de tone şi se întind pe o treime de milă. Aici se află Carahunge, Stonehenge-ul armenian, ce are aproximativ 7.500 de ani. Aşezarea celor 203 pietre de bazalt corespunde constelaţiei Cygnus sau Lebăda. Tot aici se găsesc şi petroglife vechi de zece milenii, ce reprezintă extratereştri.

Stonehenge, piramidele din Egipt şi cele din America, alături de alte construcţii megalitice, au fost construite în funcţie de alinierea planetelor.

În nord-vestul statului New Mexico se află o mare concentrare de ruine antice, zonă cunoscută astăzi ca Chaco Canyon. Construite între anii 900 şi 1150, cele 15 complexe sunt alcătuite din structuri cu patru etaje şi sute de camere. S-a descoperit că locuitorii lor posedau cunoştinţe avansate de astronomie. La Fajada Butte, aflat la intrarea în canion, trei bucăţi gigantice de rocă sunt poziţionate lângă două petroglife în spirală, gravate în spatele stâncii. În timpul solstiţiilor şi echinocţiilor, acele roci captează lumina Soarelui în aşa fel încât pumnale de lumină strălucesc în diferite zone ale petroglifelor.

În 1994, Robert Bauval a demonstrat că piramidele de la Gizeh sunt dispuse într-o ordine precisă în dreptul celor trei stele ale constelaţiei Centura Orion.

În cartea The Orion Zone din 2006, arheo-astronomul Gary David a lansat ipoteza că poziţia geografică a ruinelor Hopi din sud-vestul Americii oglindeşte cu precizie structura unor constelaţii. Centura Orion este îndreptată către cea mai strălucitoare stea, Sirius. Structurile Hopi sunt îndreptate spre Chaco Canyon. Centura Orion se oglindeşte în complexele mayaşe de-a lungul Străzii Morţilor din Mexico City (ce indică cea mai mare piramidă din lume, Cholula) şi în piramidele de la Gizeh (ce indică oraşul Heliopolis).

Sirius B, care a fost descoperită în 1960, se învârte în jurul lui Sirius A în 50,09 ani. Dogonii din Mali o cunosc de aproape două milenii şi ştiu că rotaţia ei este de 50 de ani. Ei mai spun că Sirius B este mic şi greu. Abia în anii 1960-1970 telescoapele americane au furnizat dovezi care atestă că Sirius B este unul dintre cele mai grele corpuri cereşti cunoscute Un centimetru cub din materia sa ar cântări 50 de tone. Sumerienii cunoşteau încă de acum patru milenii existenţa stelei Sirius A, pe care o numeau Ninurta. Pentru egiptenii antici, această stea o reprezenta pe zeiţa Isis.

Siturile arheologice din toată lumea nu sunt localizate la întâmplare, ci sunt conectate prin Grila Lumii, un tipar geometric de energie ce traversează globul.

În provincia iraniană Behystan a fost găsit un basorelief în care este redat regele Darius salutându-l pe Ahura Mazda (zeul suprem al perşilor). Acesta zboară pe deasupra celorlalţi într-o ladă cu aripi, de sub care ţâşnesc raze, iar în mâna stângă ţine o inconfundabilă manşă de pilot. De fapt, în toată Mesopotamia au fost găsite tăbliţe şi gravuri pe care erau reprezentate stele înconjurate de raze, în jurul cărora gravitează planete de mărimi variabile. Plus reprezentări ale unor diverse personaje ce purtau pe cap stele sau fiinţe care zboară în globuri înaripate.

La Kun-Ming, în provincia chinezească Yunan, de pe fundul unui lac din apropierea oraşului s-au ridicat la suprafaţă, în urma unui cutremur, câteva piramide de piatră pe care erau săpate ciudate maşini cilindrice-fusiforme, orientate în zbor spre cer.

În Rusia s-a descoperit un basorelief reprezentând un obiect asemănător unei nave spaţiale, formată din 10 sfere lipite între ele, aşezate pe un cadru dreptunghiular susţinut de doi stâlpi masivi, deasupra cărora sunt plasate alte câteva sfere mai mici, dispuse simetric.

În 1891, într-un mormânt din anul 200 î.Hr. de la Saqqarah (Egipt), arheologii francezi au găsit un avion mic din lemn de sicomor. Mormântul îi aparţinea lui Pa-di-imen, care a trăit în secolul al III-lea î.Hr. Deşi egiptologii consideră că este vorba doar despre o pasăre, nu toată lumea a acceptat această variantă. În 2006, expertul în aeronautică şi aerodinamică, Simon Sanderson, a construit un model la scară al aceluiaşi avion, de cinci ori mai mare. Spre surprinderea multora, avionul a zburat, astfel demonstrându-se că „pasărea” din Saqqarah este reprezentarea unui planor.

La începutul secolului trecut, căutând de-a lungul râului Magdalena, hoţii de morminte au descoperit un cimitir vechi de peste 1.500 de ani, aparţinând civilizaţiei precolumbiene Tolima. Printre obiectele funerare găsite, o duzină reprezintă avioane. În 1997, experţii germani în aviatică Algund Eenboom şi Peter Belting au construit o copie a unui avion, numit de arheologi „insecta de aur”, echipând-o cu tren de aterizare şi motor. „Insecta” a zburat fără probleme.

Tot în Egipt, pe pereţii unui templu din Abydos, se pot vedea reprezentările unui elicopter, al unui avion şi al unui submarin.

Multe picturi din Evul Mediu înfățișează OZN-uri, în special aflate în strânsă legătură cu religia. Una îi înfățișează pe Iisus și Dumnezeu lângă un obiect ciudat, ce seamănă izbitor cu satelitul Sputnik. Pe o pictură din anul 1350 din Kosovo apar OZN-uri conduse de oameni ce asistă la crucificarea lui Iisus. Pictura Buna Vestire a lui Crivelli din 1486 arată un OZN ce lansează o rază spre capul fecioarei Maria.

La aceste „anomalii”, știința ridică neputincioasă din umeri, incapabilă de a ne oferi răspunsuri, ignorând faptul că ființele extraterestre aflate astăzi pe Terra sunt aici din cele mai vechi timpuri. Urmele lor se întâlnesc peste tot, în fața ochilor noștri, indicând o altă istorie a umanității, diferită de cea predată în școli.  Strămoşii noştri au consemnat părți din ea pe cale orală, le-au reprezentat grafic în picturi, sculpturi sau desene rupestre, dar şi în scris, în cărţi, papirusuri, tăbliţe de lut, pe pereţii templelor sau pe stele din piatră. Pentru a ne cunoaşte adevărata istorie, ar trebui să învăţăm să ascultăm ceea ce înaintaşii noştri încearcă să ne transmită de zeci de mii de ani. Să încetăm să considerăm poveşti ceea ce este diferit faţă de ceea ce ştim şi să încercăm să aflăm substratul acestor aşa numite basme. După cum spunea Vasile Lovinescu în Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade polulare româneşti: „Basmul conţine cunoştinţe adevărate, chiar dacă sunt criptate, dar existente din timpuri străvechi. Esenţa basmului este valabilă şi în prezent, şi în eternitate”. Sau Mircea Eliade în Aspecte ale mitului: „Mitul povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, în timpul fabulos al începuturilor”. Să nu uităm de Ananda K. Coomarasswamy, care scria în Hinduism şi budism: „Mitul încarnează cea mai înaltă aproximaţie a adevărului, ce poate fi tradusă în cuvinte”. Iar pentru filosoful Karl Jaspers, miturile sunt purtătoare de mesaje și simboluri cifrate, lăsate nouă pentru a fi decriptate. Sensul primitiv al cuvântului „mit” înseamnă în limba greacă „vorbă, relatare, povestire”. Prin urmare, la nașterea lor, miturile erau niște reportaje primitive, ce expuneau evenimentele trăite de înaintașii noștri. Să nu uităm că Iliada lui Homer a fost considerată ficțiune iar Troia, un loc mitic, până când, în 1868, arheologul amator Heinrich Schliemann a descoperit ruinele Troiei în Turcia. Neputând ignora urmele unui război devastator ce a dus la distrugerea cetății, întocmai ca în opera lui Homer, mulți nu au putut să nu se întrebe: dacă Iliada s-a dovedit a fi adevărată, ce alte adevăruri ascunde tot ceea ce numim mitologie?

Pentru a înţelege în mod corect ce ne transmit strămoşii noştri, nu trebuie decât să ne deschidem minţile, renunţând la orice fel de îndocrinare religioasă sau evoluţionistă. Deşi în aparenţă diferite, legendele tuturor popoarelor, încă din cele mai vechi timpuri, vorbesc despre aceleaşi întâmplări şi personaje. Chiar dacă sunt în continuare ignorate de oamenii de ştiinţă şi nu numai, fiind catalogate drept ficţiune, legendele ascund adevărata istorie a Pământului. Modificate de multitudinea de religii şi de scopurile reprezentanţilor lor, legendele au reuşit totuşi să păstreze destule indicii care să ne facă să înţelegem mai bine cine sunt zeii din antichitate, cine ne-a creat şi cum am fost folosiţi de-a lungul mileniilor. Extrăgând esenţa miturilor, alăturând-o descoperirilor arheologice şi ale celorlalte ramuri ale ştiinţei moderne, putem pune cap la cap destule piese dintr-un puzzle ce mai are de umplut multe goluri. Şi poate, într-un viitor nu prea îndepărtat, ne vom face o idee cât mai apropiată de adevăr despre lumea în care trăim.

Strămoşii noştri, în absolut toate culturile, considerau că zeii lor vin din cer. Sumerienii numeau cerul an. Pentru a stabili foarte clar originea zeilor, adică cerul, anticii din toată lumea au inclus cuvântul sumerian an în numele zeilor celeşti. În Sumer, zeul suprem al panteonului, cel care locuia în cer, a primit numele An. Akkadienii, hitiţii şi babilonienii îl numeau Anu. Creatorul tuturor lucrurilor pentru indienii din America de Nord este Manitu („spirit”), iar pentru hinduşi e Vişvakarman. Corespondentul grec al sumerianului An, Ouranos („cerul”), are de asemenea particula an în nume. Tot la greci întâlnim şi alte personaje cu origini celeste: zeii Pan („păşune”) şi Panakea, Pandora („darul lui Pan”), prinţesa Andromédē („cea care gândeşte ca un bărbat”) şi regina Danae („uscatul”). În Sumer avem zeii Nanna („iluminătorul”), Inanna şi Lugalbanda („tânărul rege”), zeul Anşar în Babilon, zeii Wotan şi Nanna plus uriaşa Angrboda în Scandinavia, zeiţa Anat în Canaan, zeul Anubis în Egipt, zeii Izanagi, Izanami şi Susano-o în Japonia, zeii Vulcan şi Ianus la romani, eroii irlandezi Setanta şi Ruadan, zeii celtici Nechtan, Boann şi Morrigan, zeul Taranis („tunet”) al galilor, zeii Danu şi Banan în hinduism, Ahriman în Persia, Ranginui, Papatuanuku şi Tane la maorii din Noua Zeelandă, zeii mayaşilor Huracan, Xbalanque şi C’ana Po, zeul Manco Capac al incaşilor. Acesta este motivul pentru care oamenii au fost de-a dreptul obsedați de cer de-a lungul mileniilor, studiind corpurile cerești cu insistență și chiar construind observatoare astronomice: zeii veneau din cer. Deoarece tot ce puteau vedea oamenii pe bolta cerească erau stele și planete, acei zei coborâți din cer au fost identificați cu corpurile cerești respective. Prin urmare, chiar și în ziua de astăzi folosim pentru ele denumiri ale unor zeități greco-romane. Acești zei veniți din spațiu, ce conduceau vehicule nemaivăzute și mânuiau arme terifiante, aveau obiceiul de a răpi oameni și a se împerechea cu ei de cele mai multe ori. Exact cum procedează extratereștrii de astăzi, ce supun oamenii pe care îi răpesc la experimente de natură sexuală.

Pentru a afla cine erau cu adevărat zeii din vechime – extratereștrii de astăzi – implicit pentru a ne înțelege prezentul și a ne modela viitorul, trebuie să-i identificăm în miturile diverselor popoare, de la începutul omenirii până la religiile de astăzi. Pentru că toate vorbesc despre aceleași personaje și întâmplări.